Blândeţea primãverii i-a scãldat
Plãpândul trup cu razele speranţei
Fiindu-i dat, pe talerul balanţei,
Sã încolţeascã lâng-un drum umblat.
S-a înãlţat treptat cu bucurie,
Pãrtaşul presupusei armonii
În lumea unde nu alegi sã fii,
Croindu-şi rostul la periferie.
Avea mereu o copie alãturi,
Un frate geamãn conturat de soare
Mobil în juru-i, fãrã încetare...
Aşa crescu lãstarul peste vremuri.
Iar umbra-i se mãri de-atunci întruna,
Culcatã peste stratul de zãpadã
Cãnd iarna se-ncãpãţâna sã vadã
Cum se-oglindeşte-n nopţi de gheaţã luna.
Apoi în dimineţile de varã
Strângea în braţe picãturi de rouã
Dând hranã florilor pânã sã plouã
Şi razelor oglindã circularã.
Pe toamnã, umbra se-adâncea în frunze
Sedusã de culori nemãsurate
Încremenind în nopţile brumate
Cu spuza stelelor pe buze.
................................................................
De-atâţia ani erau mereu tovarãşi,
El mai bãtrân, mai scorburos acuma,
Gãsea-n tristeţea ce-o avea, doar suma
Înfrângerilor ce-l fãcurã iarãşi
Sã se fãrâme-n putregai mai tare.
Iar primul pas şi ultim... retezat
Sã îl aştearnã umbre-i împãcat,
Cã singur n-a trãit în lumea mare.