Cenaclul literar «Noduri si Semne» NODURI ŞI SEMNE Cenaclul literar «Noduri si Semne»
Cenaclul literar «Noduri şi Semne» - «E legitim a te cunoste pe tine insuti» - [G. Calinescu]
NOUTĂŢI POEZIE PROZĂ ESEU TEATRU UMOR DIVERSE BIBLIOTECĂ
HOME
CREAŢII LITERARE
Autori-Texte-Opinii
Adaugă un text
Modifică/Şterge text
Modifică/Şterge opinie
ÎNREGISTRĂRI
Înscrie-te!
Modifică înscrierea
Şterge înscrierea
Schimbă parola
NOUTĂŢI
Ultimul text plasat
Ultimul autor înscris
Lista textelor
Lista comentariilor
OPINIA TA
Spune-ţi părerea!
NOU! NOU! NOU!
Termeni & Condiţii
Link-uri utile
Vrei un site personal?
CyberPoems
Poeme cibernetice
Soft nominalizat la Concursul Naţional de e-content, mai-2005
[Free download]
SITE-URI PRIETENE
»  Portal de divertisment
»  Anticariat online
»  Poeme cibernetice
»  Meditaţii, meditatori
»  AnteCV - Testare online
»  Management sexual
»  Testare/evaluare offline
»  Pro LOTO 6/49, 5/40
  Vizitatori:  14994887  
  Useri online:   9  
Cenaclul «Spune ceva»

Revista literara BOEMA

Filme si aplicatii multimedia educationale

DONATI
PENTRU CULTURĂ


Anunţuri: Antologie literară colectivă  
 
[ PROZA ] veronica oşorheian

UNDEVA, UN CRÃCIUN FÃRÃ COLINDE
 
Sãrbãtorile Crãciunului erau aşteptate cu aceeaşi dorinţã şi cu aceeaşi emoţie din fiecare an. Mirosuri de cozonac şi de rãşinã, peste care domnea cel al gãluştelor, care forcoteau în oala pântecoasã de pãmânt, îmbrãţişatã într-o împletiturã de sârmã, nuanţau atmosfera de sãrbãtoare. Limpezite, podelele au capãtat o culoare gãlbuie, odihnitoare, dupã ce au fost spãlate cu leşia în care femeia a fiert câteva paie de ovãz.
Ileana mai avea de scãldat pruncii, iar apoi sã împodobeascã bradul din colţul camerei. Unul dintre vecini abia sosise de la pãdure, de prin Munţii Orãştiei, şi s-a prins în vorbã cu Vârtolomei. Acesta l-a poftit în casã. A strecurat vinarsul fiert cu zahãr ars şi secãrea şi a pus douã pahare pe masã. Pe atunci, asta era treabã de bãrbat. În joaca lor, copiii au rãsturnat scaunul pe dupã care alergau. Durerea pricinuitã de scaunul cãzut i-a tãiat respiraţia celui mai mic. Printr-o rotire agerã, Ileana a luat pruncul la piept şi-a încercat sã-l linişteascã, şoptindu-i vorbe duioase.
- Puiul mamei, nu mai plânge! Lasã cã bate mama scaunul. Uite aşa: Na! Na! Na! Sã nu mai loveşti copii nevinovaţi. Gata, gata, puiul mamei...
- Trebuia sã ai grijã de ei! – se rãsti Vârtolomei. Ei sunt mici. E vina ta! închinarea lui de scaun!
Îmbufnat, bãrbatul a prins scaunul de speteazã şi l-a aruncat într-un colţ din tindã, de unde s-a auzit o pârâiturã înfundatã.
- Ce ai, omule? E sfânta searã de Crãciun...
- Sã taci! Sã nu-ţi cârpesc douã! Ce tot moşmondeşti şi n-ai grijã de copii?!
Pe femeie au podidit-o lacrimile. A ieşit în tindã, de unde a revenit dupã câteva clipe.
- De-acuma, vei avea tu grijã de ei. Vei face numai aşa cum…
Şi s-a prãbuşit, zbãtându-se în spasme.
- Femeie, ce ai!? Ce ai fãcut!?
Pe podea, zãcea trupul inert, sub privirile inocente şi mirate ale copiilor. O teamã ascunsã şi grea s-a cuibãrit în sufletul bãrbatului. În grabã, Vârtolomei şi-a cules femeia în braţe şi a aşezat-o pe pat. Spaima aceea neaşteptatã creştea tot mai mare, mai îngrozitoare şi mai deznãdãjduitã. Cu palmele aspre şi tremurãtoare, mângâia faţa femeii, îngãimând:
- Ce ai femeie? Ce te doare? Ce ai bãut? Dumnezeule, nu mã lãsa singur! Ce mã fac, Doamne? Ce-am pãcãtuit? Ileanã, sã nu mori! Cui ne laşi? Hai, bea nişte lapte. Dumnezeule, ce-a fãcut femeia mea?!...
- Mamã, de ce nu vorbeşti? – glãsui Mitruţ.
Laptele se prelingea, umezindu-i femeii hainele. Osteneala bãrbatului era zadarnicã.
- Vecine, mã duc sã înham caii la sanie. Într-o jumãtate de ceas, ajungem la dispensar. Doctorul ştie ce sã facã. El ştie, sigur. Cheam-o pe Saveta sã aibã grijã de copii. Tu, vino cu mine! Doamne, ajutã-mã şi nu mã osândi!
Vârtolomei a fãcut în grabã un aşternut din fân, peste care a pus un ţol şi o perinã. Cu mişcãri protectoare, a dus în sanie trupul cald şi inert al femeii. L-a acoperit cu o învelitoare miţoasã, din piei de oaie. În faţa saniei, ţi¬nând de rudã, bãrbatul îşi îndemna caii pe drumul înclinat, alunecos şi nebãtut. Luna zgribulitã şi nepãsãtoare îşi trimitea razele argintoase, peste nãmeţii geruiţi. Cos¬tişa Husadişului rãmânea în urmã, sub omãtul tânãr şi mãtãsos. Pe la casele rãzleţe, ca dintr-un afund înde¬pãrtat, se auzea câte un colind cristalin şi nedesluşit. Numai la casa lui Vârtolomei, nu colinda nimeni. Ajuns în uliţa lui Mihãilã, bãrbatul a oprit caii. Cu mişcãri grãbite, a ridicat un colţ al învelitorii şi l-a petrecut pe sub picioarele femeii. Fãcându-şi semnul crucii, a sãrit şi el în sanie, îndemnând caii la drum. Va fi bine..., va fi bine... – îl îmbãrbãta, abia şoptit, însoţitorul din stânga. Din când în când, se auzea îndemnul oţãrât: dii, cãluţi! Dupã ce au trecut podul de peste Leştior, au cotit-o la dreapta, au trecut podul de peste râul cel mare şi s-au îndreptat cãtre dispensar. Vârtolomei a coborât sprinten şi a legat frâiele de oişte. În grabã, a deschis poarta. O linişte adâncã domnea în jur. Cu degetele noduroase şi neliniştite, a bãtut în uşã. O datã… De douã ori… Nimic. Ca dintr-un afund, de pe feţele satului, se auzea zvon de colind. Ce mã fac, vecine? Dacã a plecat undeva, la colindat? E om şi el. Crãciunul e pentru toatã lumea. Insistã cu alte bãtãi în uşã. La una dintre ferestre, apare luminã. Lãudat fii, Doamne! Şi nu mã lãsa la rãu. Copiii mei… Ce m-aş face singur? Gânduri negre, împovãrãtoare şi nelãmurite îl bântuiau pe bietul Vârtolomei. Uşa se deschide. Doctorul, îmbrãcat într-un halat din molton în carouri, cãruia îi atârna cordonul pe marginea pragului, îşi petrecu degetele prin pãrul ciufulit.
- Care-i baiul, oameni buni?
- O nenorocire mare a picat pe capul meu. Nu ştiu ce sã mã fac. Din suflet, vã rog, salvaţi-o. Am doi copii mici. Ca pe Dumnezeu, vã rog.
Vârtolomei a luat femeia din sanie şi, cu paşi grãbiţi, s-a îndreptat spre cabinetul în care doctorul a deschis larg uşa. A aşezat-o pe pat, învelitã în ţolul acela miţos.
- Sã vedem ce se poate face.
Cu mişcãri sigure, doctorul desface colţurile învelitorii, de sub care iese la ivealã un trup zvelt. Pãrul negru, strãlucitor, legat în conci, încadra faţa rotundã şi învineţitã a femeii.
- Ce-a bãut?
- "Verde de Paris". Soluţia era într-o sticlã, în şurã, de astã-varã. De când am dat pe la ţâţâna uşii, pe la prag şi pe la ferestre. Nicio muscã nu mai intrã în casã. Nicio gânganie. De niciun fel.
- Nu mai îndruga atâtea, omule! Mai bine aveai pureci şi pãduchi. E moartã. Îmi pare rãu. Nespus de rãu. Peste câteva ceasuri, anunţ medicul legist. Cauza morţii, o stabileşte comisia. Du-te şi pregãteşte ce se cuvine! Ai destule pe cap. Sã te ajute Dumnezeu! Şi sã te aibã în pazã!
Îmbãtrânit, Vârtolomei iese clãtinându-se, îndrugând, pânã la poartã, cuvinte neînţelese.
- Mãi vecine, eu merg pe Faţã, la ai mei. Fã bine şi ai grijã de copii şi de animale! Pânã nu isprãvesc ce am de isprãvit, nu vin acasã.
Cãtre sfârşitul nopţii, peste puntea din dreptul fierarului, trece un om, bãlãngãnind un felinar cu sticla afumatã. În gânduri nedesluşite, se apropie de casa cumãtrilor. Trage zãvorul metalic şi împinge poarta. Un scârţâit hodorogit, de ţâţâni geruite, sparge liniştea nopţii. Vârtejul de la portiţã se lasã rotit. Prin câteva tropãituri, pe treptele de la târnaţ, bãrbatul se scuturã de omãtul adunat pe încãlţãri. Podelele, spãlate în ajun şi îngheţate, au fost acoperite cu un fund de sac din cânepã. Mototolit de colin¬dãtori, a cãpãtat o formã ciudatã, pe care omul nu reuşeşte s-o desluşeascã ori sã-i înţeleagã rostul. Câteva bãtãi scurte în uşa de la intrare au fãcut-o pe mama sã se ridice din pat ca arsã. Ridicã para la lampã şi deschise uşa.
- Ce necaz te aduce, cumãtre?
- Necaz mare. Mai mare nu ne trebuie. Şi nu-i dorim nimãnui aşa ceva. A murit Ileana. S-a otrãvit. Vai de capul nostru. Te-a avut ca pe o mamã. De asta am venit întâi la dumneata. Dacã merge cumãtrul în sus, sã-i anunţe pe cuscri. Vai de sufletul lor. Şi de sufletul copiilor. Cã-s tare mici. Vârtolomei e distrus. Nu mai ştie de capul lui. Mare nenorocire. Sã fereascã Dumnezeu pe toatã lumea, de ce nu ne-a ferit pe noi. Urmeazã cercetarea...
- Doamne, fereşte! Dar nu pot crede aşa ceva! – glãsui mama.
Dormeam într-o camerã alãturatã. Prin uşa întredeschisã, aud: Veronica, hai la fatã, c-a murit fina!
Trezitã din somnul adânc, am crezut c-a murit surioara mea cea micã. Optsprezece ani era diferenţa între noi. O iubeam ca pe copilul meu. Şi nu eram în stare sã suport gândul cã i s-ar putea întâmpla ceva rãu. Cu atât mai mult, cu cât purtam povara unei greşeli pe care n-am sã mi-o iert cât voi trãi. Eram în ultima clasã de liceu când mi-a spus mama cã va mai face un copil. Eram al doilea copil, dintre cei opt şi eram sãtulã de legãnat. De la trei ani, m-a lãsat mama sã-l leagãn pe fratele care avea un an. Îi cântam "Haia, haia, cu mama, cã mama te-a legãna...", pânã adormeam. El adormea în covatã. Eu, pe podele sau pe lut, la casele din câmp, cu mâna pe covatã. Acolo, eram în siguranţã. N-aveam de unde pica. Şi mama ne gãsea în bunã regulã, când se întorcea de la lucrul câmpului. Nu i-am legãnat chiar pe toţi fraţii. Le-a venit rândul şi altora. Dar, ca sorã mai mare, am avut parte de o grãmadã de responsabilitãţi. Nu ştiu ce-a fost în capul meu când, la aflarea acelei veşti, i-am spus mamei: fã dumneata copilul, dar sã ştii cã eu ţi-l fac zvârdon, pânã peste apã.
Doamne, ce-o fi fost, atunci, în sufletul ei? Şi, biata de ea, a crescut-o şi pe fiica noastrã. Era al nouãlea copil crescut de mama. Numai mamele pot ierta orice. Şi pot face orice sacrificiu. Dar nu preţuim efortul lor decât atunci când, la rându-ne, devenim mame. Când s-a apropiat vremea sã nascã mama, o curiozitate ascunsã şi întrebãtoare s-a cuibãrit în sufletul meu. Era un început de an şcolar. Am mers la Valea Mãgurii, sã împart şcolarilor cãrţile. Pe mama, am lãsat-o în durerile facerii. Nu aveam linişte. M-am întors acasã, vreo zece km, sã vãd ce s-a întâmplat. Naşa Maria bãnuia cã mã voi întoarce. Trebãluia ceva, cu uşa deschisã. Ca sã vadã când trec prin dreptul casei. M-a întâmpinat şi mi-a spus cã mai am o surioarã "ca un trandafir". Era, într-adevãr, o minune. Nu ne dam rând, s-o ţinem în braţe. Iar mama ne ironiza, adesea: "Lãsaţi-o-n pace, cã n-aţi prea dorit-o", ascunzându-şi un zâmbet sub un colţ de la nãframã.
Chemarea aceea, speriatã şi dureroasã a mamei, a avut, în urechile mele, un efect confuz. Mi s-a fãcut rãu. Rãu – cu vãrsãturi. N-am mai trãit un sentiment asemãnãtor. Şi nici n-aş vrea sã-l mai trãiesc vreodatã. Buimacã, m-am aşezat în locul mamei, lângã fetiţã. O cãutam în îmbrã-ţişãri stãruitoare, sã fiu sigurã cã e lângã mine şi cã nu i s-a întâmplat nimic rãu.
- Cumãtre, ai dreptate – glãsui, atunci, mama. Un necaz mai mare, nici nu se poate. Grea sarcinã ne revine. Grea şi apãsãtoare. Bieţii copilaşi... Vai de sufletul lor... Dar nu se cade sã deznãdãjduim.
Ileana a fost îngropatã dupã cuviinţã. Popa Leon a dezlegat locul nenorocirii. Cred c-a iertat-o Dumnezeu cã şi-a luat zilele în ceasul acela rãu. Cei apropiaţi au plâns-o multã vreme. Şi s-au rugat pentru odihna ei. Câteodatã, Ogenea se aşeza pe pragul casei, aprindea focul în ploatãn şi rãmânea cu privirea pierdutã în jocul flãcãrilor. Cine ştie ce imagini s-or fi conturat în privirea ei adâncã şi abãtutã? Poate, imaginea unei naiade jucãuşe care-şi cãuta copiii prin pãduri mângâiate de raze plumburii. Minute în şir, Ogenea rãmânea mutã şi visãtoare. Când îi spunea bãrbatul sã închidã uşa ploatãnului, cã iese fum, îşi muta privirea pe icoana agãţatã deasupra patului şi începea: "Doamne, de ce m-ai pedepsit? Ce pãcate plãtesc? Ale cui blesteme s-au abãtut asupra noastrã? De ce tocmai fata mea...?"
Dupã ce i s-a nãscut prima nepoatã de la fecior, Ogenea a insistat sã fie botezatã pe numele fetei pe care a pierdut-o. Şi revãrsa asupra ei toatã dragostea. Într-o vreme, şi-a recãpãtat şi zâmbetul. Vedea nişte asemãnãri între nepoatã şi fata pierdutã. Asemãnãri pe care nu le vedeau ceilalţi, dar nimeni nu îndrãznea sã o contrazicã. Cei din casã erau mulţumiţi cã femeia şi-a recãpãtat, întrucâtva, liniştea. Ca o minune tãmãdu¬itoare a venit fetiţa aceea, pentru încã cinci ani. Dupã care, o boalã "ca un trãsnet" – cum au definit-o medicii care au fãcut necropsia, a dus-o pe Mãriucuţa în ceata îngerilor. Ogenea nu-şi putea explica nicidecum aceastã pierdere. Nepoata ei nu era suferindã. Dimpotrivã, "crãpa de sãnãtate" – dupã culoarea bujorilor din obraji. Şi totuşi…
E drept cã n-am crezut nici noi, cei plecaţi departe de casa pãrinteascã, în conţinutul telegramei care ne anunţa nenorocirea. Mai degrabã, am crezut cã s-a fãcut o greşealã. Eram pregãtiţi sã sãrbãtorim ziua de naştere a unui frate. Am verificat ştirea şi am rãmas nãuci. Atunci, eram stabiliţi în acelaşi oraş numai trei fraţi. Am plecat cu primul tren accelerat. Noaptea aceea mi s-a pãrut mult mai neagrã. Poate cã şi ea era îndoliatã. Din Ilva Micã, am luat un mãrfar şi am coborât în cea mai apropiatã garã. La ivirea zorilor, eram prin Lunca Boscadãului şi cãutam formule de îmbãrbãtare. Nu le gãseam. Cândva, am mai încercat sã adresez, altei mame îndurerate, asemenea formule, dar nici nu le-a auzit. Plânsul ei s-a transformat într-un urlet de fiarã încolţitã, apoi într-un geamãt îndelung şi rãguşit. Degeaba am încercat sã gãsesc vorbe încurajatoare. La urmã, a leşinat. Dupã ce ai trãit o asemenea experienţã, e greu sã te hotãrãşti cum sã te porţi în situaţii asemãnãtoare. Mai ales când cea care şi-a pierdut copilul ţi-e sorã. E neînchipuit de greu. Îmi fãceam cruce cu limba şi încercam sã mã descotorosesc de gândul nãprasnic strecurat în suflet: "dacã mi se întâmpla mie?". Şi mai rosteam în gând un "Doamne, fereşte pe toatã lumea".
În sat, doar cocoşii se îndemnau unul pe altul în cântece prelungi. Din uliţa Banului, la casa pãrinteascã se zãrea o luminã difuzã, risipitã de lampa trasã. Un tremur mi s-a instalat în genunchi şi în glas. Ca atunci în copilãrie, când s-a aprins casa lui George de pe prund, şi eu n-am mai fost în stare sã trec puntea. Acum, unul dintre fraţi m-a luat de mânã. Şi am realizat cã existã momente, în care nu şti care pe care sã te îmbãrbãtezi. Scena întâlnirii cu sora noastrã nu mai trebuie descrisã. E foarte greu când îţi pierzi pãrinţii. Rãmâi, într-un fel, fãrã rãdãcini. Iar când se schimbã regula şi pierzi copii, e îngrozitor. Pentru toţi a fost greu. Dar pentru Ogenea, pierderea nepoatei a fost picãtura care a depãşit paharul...
 
                        Data înregistrãrii textului: 16.12.2013
                        Numãr accesãri / comentarii: 517 / 2
 
Texte recente
Nr Autor Domeniu Data text Titlu text A/C
1 Tiolia POEZIE 22.02.2018 vreme de câine 1/0
2 Mariami DIVERSE 22.02.2018 Vorbe fãrã verbe 1/0
3 Aurel Conțu PROZA 22.02.2018 Pagini de jurnal (IV) 2/0
4 Aurel Conțu POEZIE 22.02.2018 Justiţie 2/0
5 Tiolia POEZIE 21.02.2018 mi-ar prinde bine un nor pe cer 9/0
6 bluecherry POEZIE 20.02.2018 Anotimpul luminii 6/0
7 bis POEZIE 20.02.2018 Te trezeşti într-o searã în alb 8/0
8 nuculus POEZIE 20.02.2018 Cuba 7/0
9 Aurel Conțu PROZA 20.02.2018 Pagini de jurnal (III) 5/0
10 Aurel Conțu POEZIE 20.02.2018 Ochiul infantei 14/1
11 Mariami POEZIE 19.02.2018 Omul este multiplu de oameni 27/3
12 bis POEZIE 18.02.2018 Ne-am jucat azi de-a uitarea 20/2
13 Mariami PROZA 18.02.2018 Waltz No.2 29/3
14 bluecherry POEZIE 17.02.2018 punct. 21/2
15 bluecherry POEZIE 17.02.2018 Cosmic, intraductibil 26/2
16 bluecherry POEZIE 17.02.2018 Creta 17/0
17 nuculus POEZIE 17.02.2018 Creta 14/0
18 Mariami POEZIE 17.02.2018 Semaforul 19/2
19 Aurel Conțu POEZIE 17.02.2018 Freamãt 10/0
20 braniste POEZIE 16.02.2018 *Republica de la Ploieşti* -pamflet 27/3
[ HOME ]
Comentarii recente
Nr Autor text Titlu text Comentator Text comentariu
1 Mariami Waltz No.2 Mariami Sufletele romantice recunosc r...
2 Mariami Omul este multiplu de oameni Mariami Omul are nevoie sã se c...
3 Mariami Semaforul Mariami Semaforul este setat pentru a ...
4 braniste *Republica de la Ploieşti* -pamflet elbi Ar trebui sã luã...
5 bluecherry Cosmic, intraductibil bluecherry Mulţumesc pentru impresie...
6 bluecherry punct. bluecherry Multumesc!...
7 Aurel Conțu Ochiul infantei elbi Fainã debaraua voastr&a...
8 Mariami Omul este multiplu de oameni elbi Desigur!!! ...
9 bluecherry Cosmic, intraductibil elbi Intraductibil de interesant&at...
10 bluecherry punct. elbi Bun venit pe NODURI!Fain punct...
11 bis Ne-am jucat azi de-a uitarea bis Uitarea are proprietã&#...
12 bis Sãrut cusut pe dimineţile mele bis Te îmbrãţi&#...
13 braniste *Republica de la Ploieşti* -pamflet Tiolia Un pamflet pentru toatã...
14 Mariami Semaforul Tiolia Un semafor cu sentimente umane...
15 Mariami Waltz No.2 Tiolia M-a dus cu gândul la R&a...
16 Mariami Waltz No.2 Tiolia Un vals din acele romane ale u...
17 bis Ne-am jucat azi de-a uitarea Tiolia Deseori uitarea e necesar&atil...
18 Mariami Omul este multiplu de oameni Tiolia Cuvintele, câte putem c...
19 bis Sãrut cusut pe dimineţile mele Tiolia Un sãrut e un medicamen...
20 braniste *Republica de la Ploieşti* -pamflet Mariami Îţi pasã, se...
[ HOME ]
[ Click aici pentru a vedea un autor / text la întâmplare! ]
Cenaclul Literar Online
«Noduri şi Semne»
Editura InfoRapArt
EXPOZIŢIE DE CARTE
Paul San-Petru, Alchimie lirica, Opera Omnia, Antologie de poezie, Ed.TipoMoldova, Iasi, 2012
ANTOLOGIE LITERARĂ
Arhiva de ANTOLOGII
FESTIVALUL ASPRA 2014
Biblioteca CENACLULUI
Cărţi publicate de membri
ACTIVITATE LITERARĂ
Arhivă IMAGINI
ATELIER LITERAR
Dicţionar de tehnici
Figuri de stil
Starea poeziei
Literatura fantastică
Curente literare
Reguli de ortografie
Ghid de exprimare
Contact
Istoria cenaclului
Membrii cenaclului
PUBLICÃ ŞI TU!
ONOMANTIA
MĂREŢIA OMULUI
MenStrict
Cel mai util cadou pentru iubita ta!
[ Free download]
Revista literara BOEMA
Editura InfoRapArt

OPINII
Opiniile sau punctele de vedere întâlnite aici aparţin celor care le-au exprimat.
POEZIE      PROZĂ      ESEU      TEATRU      UMOR      DIVERSE      BIBLIOTECĂ
Contact: webmaster@inforapart.ro              Copyright © 2002 - ANA & DAN