Chiar mã întreb cum reuşesc oamenii sã gãseascã tonul potrivit. Nu ştiu nici de ce, nu ştiu nici cum de nu pot sã fac asta cum trebuie; e o stare în care mã bãnuiesc de favoritism. În sinea mea cred cã divinitatea ştie fãrã ca eu sã fac mãtãnii sau mai ştiu eu ce disperate forme de rugãciune. Sunt genul care nu se roagã la Dumnezeu decât pentru ceilalţi(îmi pare atât de nedrept sã cer pentru mine...pentru cã ştiu cã El ştie ce vreau), asta nu ca sã subliniez vreo parte bunã a mea, asta în ciuda faptului cã ştiu cât de imperfect şi cât de lipsit de merite e trupul meu. Nu ştiu cum sã intru într-o bisericã, sunt nãpãdit de fiecare datã de gânduri nelalocul lor în entitatea sfântã a lãcaşului de cult; nu-mi pot opri întrebãrile, nu-mi pot stãpâni gândul, mã aleg cu mustrãri de conştiinţã (simt cã nu e decent, chiar dacã totul are loc la nivelul minţii mele).
Mã gândesc deseori la religie ca instrument de conducere a maselor, ca la o formã de a subjuga conştiinţele. Ştiu cã divinitatea existã. Nu sunt însã habotnic, nici mãcar un fan al vreunei forme de a-l prezenta pe Dumnezeu mulţimilor nu sunt. Am momente în care mã simt vinovat cã am îndrãzneala de a privi dincolo de cele aşa zis "sfinte". Nu suport felul în care noi ne facem cruce la fiecare pas, la fiecare trecere pe lângã o bisericã, la fiecare icoanã ca mai apoi sã înjurãm sau sã gândim indecent. Nu îmi plac felul acela de oameni care postesc dar nu iartã. Nici de mine nu îmi place ( aş vrea sã mã credeţi cã ştiu cât de nelalocul meu sunt).
Cum spuneam eu nu ştiu nici sã mã rog, nici sã cer iertare, nici cum sã pãşesc prin viaţã fãrã pãcat. Ştiu însã un lucru pe care mulţi îl ocolesc. Ştiu cât de inutil este tot ceea ce oamenii cred cã este totul. Nu-mi gãsesc nicio vinã cã iubesc şi nici cã doresc ca inima mea sã trãiascã plãcerile vieţii în întregimea lor, nu-mi pot opri sufletul sã se bucure de fiecare zbor de fluture, de fiecare aromã de mãrgãritar, de fiecare bob de rouã...nu-mi pot stãpâni instinctele, îmi place sã sãrut, îmi place sã fiu iubit şi...off, îmi place sã trãiesc fiecare clipã.
Chiar dacã ar pãrea cã sunt un pãcãtos sadea, chiar dacã unii mã vor anatemiza, chiar dacã voi purta blestemul florii de cireş în fiecare fulg de nea...ei bine, chiar şi aşa ochii mei privesc cerul cu îndrãznealã şi pãmântul cu îngãduinţã.
Nu ştiu sã mã rog pentru sufletul meu poate pentru cã nu îmi place liniştea!
