Cenaclul literar «Noduri si Semne» NODURI ŞI SEMNE Cenaclul literar «Noduri si Semne»
Cenaclul literar «Noduri şi Semne» - «O, de ar fi o moarte fara ca eu sa mor!» - [Mihail Eminescu]
NOUTĂŢI POEZIE PROZĂ ESEU TEATRU UMOR DIVERSE BIBLIOTECĂ
HOME
CREAŢII LITERARE
Autori-Texte-Opinii
Adaugă un text
Modifică/Şterge text
Modifică/Şterge opinie
ÎNREGISTRĂRI
Înscrie-te!
Modifică înscrierea
Şterge înscrierea
Schimbă parola
NOUTĂŢI
Ultimul text plasat
Ultimul autor înscris
Lista textelor
Lista comentariilor
OPINIA TA
Spune-ţi părerea!
NOU! NOU! NOU!
Termeni & Condiţii
Link-uri utile
Vrei un site personal?
CyberPoems
Poeme cibernetice
Soft nominalizat la Concursul Naţional de e-content, mai-2005
[Free download]
SITE-URI PRIETENE
»  Portal de divertisment
»  Anticariat online
»  Poeme cibernetice
»  Meditaţii, meditatori
»  AnteCV - Testare online
»  Management sexual
»  Testare/evaluare offline
»  Pro LOTO 6/49, 5/40
  Vizitatori:  15516209  
  Useri online:   21  
Cenaclul «Spune ceva»

Revista literara BOEMA

Filme si aplicatii multimedia educationale

DONATI
PENTRU CULTURĂ


Anunţuri: Antologie literară colectivă  

Fisa de Autor
Nume autor (pseudonim): Stefan Lucian Muresanu (scaevola)
Adresã: Alee sg.m Vasile Topliceanu nr.14, Bl.P.39,Sc.II, Et.6,Ap.48
Localitate (Judeţ): Bucuresti, (-)
E-mail:
Data înscrierii: 02.08.2007 12:12:28
Scurtã biografie: Biografie Stefan Lucian Muresanu cadru didactic, Universitatea Hyperion din Bucureºti - Facultatea de Filologie PUBLICAÞII: Romane istorice: - "Drumul Carului", 1999, Bucureºti - "Mãrgelele din chihlimbar", - "Principesa cerºetoare" Interviuri cu personalitãþi politice publicate în Cotidianul "Oglinda" (1995-1996) Studii de antropologie generalã socialã ºi culturalã - Cotidianul "Oglinda" (1995-2002) Note literar- informative publicate în revista "Mihai Eminescu", nr. 9/1993, Sidney-Australia Publicaþii literare - Revista sãptãmânalã "Calea Victoriei" (2005-2007) Publicaþii literare - Revista trimestrialã "România Eroicã"(2005). MEDALII : Certificat pentru acordarea Medaliei Mîhai Eminescu pentru activitate culturala; Certificat pentru acordarea Medaliei Marelui Voievod Mihai Viteazul pentru activitãþi de consolidare a memoriei neamului; Diplomã jubiliarã pentru acordarea Medaliei 500 de ani de la trecerea în veºnicie a voievodului ªtefan cel Mare ºi Sfânt;. Diploma ºi Medalia Jubiliarã „60 de ani de la victoria Naþiunilor Unite împotriva Coaliþiei Hitleriste" (l945-9Mai-2005); Brevet Comemorativ nr. 00438 al Ordinului „Crucea Memoriei” în semn de înaltã preþuire acordat în data de 02.07.2006 de Uniunea Participanþilor la Conflictul Militar (1991-1992) din Republica Moldova. MÃRGELELE DIN CHIHLIMBAR (roman istoric) de ªtefan – Lucian MUREªANU CAPITOLUL I Lãsând în urmã Codrii Vlãsiei, prin inima cãrora trec drumuri comerciale cu legãturã spre multe citadele, o trãsurã trecea spre centrul oraºului, prin mahalalele murdare peste care praful se aºezase în toropeala zilei ca o pãturã de lânã groasã. Pe drumul râului care curgea leneº, purtând cu el mâlul ce-i întunecã apele, cei din trãsurã puteau vedea sãlciile care umbreau malurile sãpate în neorânduialã de veacurile ce trecuserã peste ele, ºezând ca niºte fecioare despletite în apa amestecatã cu resturile menajere ale aºezãrii. Copiii, pe jumãtate dezbrãcaþi, alergau în chiot vesel de-a lungul versanþilor bãtrânului râu. Femeile, cu mânecile suflecate, spãlau rufele sau bãteau inul, sãltând vesele gãleþile cu apã. Vadul Sacagiilor, de unde cei care se ocupau cu valorificarea apei de bãut o luau direct din apele Dâmboviþei, de acolo de unde pãtrundea în oraº, rãmase pe versantul opus, în urma trãsurii care înainta în galopul cailor spre primul mare han ce începuse a-ºi contura silueta. Rãsãrite din verdele codrilor care strãjuiau de o parte ºi de alta oraºul, razele tremurânde ale soarelui cuprindeau ca un evantai naºterea a tot ce putea supravieþui pe acest pãmânt - armonia omenescului cu a divinului. Din ceruri de vroiai sã cobori, pe-acolo pe unde þinutul se unea cu orizontul, dãdeai de un drum de þarã bãtut de roþi de car ºi de picior de om, drum care ducea, pe cursul unui râu, în inima oraºului, aºezat în toatã puterea cuvântului pe o ridicãturã de pãmânt ce pãrea fãcutã de mâna omului. Spre Dealul Mitropoliei, pe malul drept al acestui râu, între cele douã uliþe, nu departe de chei, puteai vedea o bisericã singuraticã, strãjuitã de un turn, pe un vârf de deal înecat în verdeaþã, numitã biserica Radu Vodã. La o depãrtare nu prea mare, se înãlþa silueta altei biserici, micã ºi neîngrijitã, acoperitã cu ºindrilã, pe care bucureºtenii o ºtiu cu numele de Biserica lui Bucur. Se spune cã un cioban a ridicat acest lãcaº pe locuri pustii, prinse între pãduri cu rariºti de pãºuni, întemeind primul popas de aºezare omeneascã, în jurul cãruia casele s-au ridicat maiestuoase, pomenind Bucureºtii. La început, Biserica lui Bucur a fost din lemn, însã Mircea-Voievod, dupã o victorie câºtigatã în luptã, împotriva lui Baiazid, a pus de s-a zidit cetatea Dîmboviþa, care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, devine capitala Þãrii Româneºti. Atunci, în vara acelui an 1416, se ridicã biserica de zid, în locul celei din lemn a lui Bucur, cu hramul Sfinþilor Atanasie ºi Chiril, unde, principele a aºezat oasele morþilor cãzuþi în lupta de la Giurgiu. Dacã de pe malul drept al râului priveai cele douã lãcaºuri a cãror acoperiºuri strãluceau în pânza apei, în stânga dealului bisericii lui Bucur observai morminte presãrate cu cruci strâmbe, cimitirul bisericii a cãrei cruce, spre a nu ieºi din linia celorlalte, pãrea din creºtet plecatã privind vechile clãdiri ale mãnãstirii cu turnuri de veghe, cu bastioane strãpunse de creneluri ºi ferestre care strãjuiau din toate pãrþile lãcaºul sfânt ridicat de Radu Vodã. Deasupra lanþului întreg de ziduri înalte, se vedeau turlele plumburii ºi cupola mare a turnului de clopotniþã. De-a lungul acestui râu, oraºul se întindea de o parte ºi de alta, cu hanuri vestite, cu case vechi din lemn sau paiantã dar ºi cu clãdiri mari din piatrã ºi cãrãmidã. Ridicate de mari boieri, negustori sau arendaºi cu ambatic pe terenuri învoite de comunitate, casele se aflau înconjurate de grãdini ºi de livezi cu pomi fructiferi. Gardurile, vãruite în alb, despãrþeau gospodãriile de strãzile prãfuite în care, toamna ºi primãvara, bãlþile formate de-a lungul mahalalelor, strîngeau în mâlul lor broaºtele care orãcãiau liniºtite sub cupola alburie a cerului ca sub un clopot uriaº de sticlã, iar vara, cînd soarele ardea cu putere, praful înecãcios se ridica deasupra capetelor oamenilor, în urma trãsurilor ºi a cãruþelor cu coviltir ale negustorilor ambulanþi, a vântului ce se stârnea ca din senin sau a copiilor care alergau la scãldat în apa cristalinã a râului. În centrul oraºului, acolo unde casele celor bogaþi se întreceau prin frumuseþe, strãzile erau bãtute în scânduri groase de stejar, în formã de pod, peste pãmântul mocirlos, peste care roþile grele ale trãsurilor hurducãiau, amestecând zgomotul cu strigãtul negustorilor. Împãrþit pe grupuri de meserii, târgul înflorea vãzând cu ochii. Uliþa cea Mare era principalul vad comercial, unde negustorii îºi expuneau mãrfurile pe tarabe proaspãt vopsite, împestriþând vederea. Prãvãliile lui Jupân Nica, ce îºi cumpãrase nu demult case în mahalaua Sfântul Gheorghe, se puteau vedea înºirate de-a lungul uliþei ca ºi cele ale lui Spiro Panu, negustor de pergament adus din Veneþia. De dreapta uliþei, spre Izvor, la o micã depãrtare de Biserica Rãzvan, se aflau depozitele negustorilor de mãtase Caraiani ºi Zecca, ce au adãpostit în subsolurile lor aurul mult râvnit de turci al fostului Domn Constantin Brâncoveanu. Jupân Manu Apostolu stãpânise peste toate acestea, în vremurile bune, ca agent general de comerþ, pe timpul Brâncoveanului. Pe una din aceste strãzi principale ale oraºului, se întindeau ºi cele trei mari magazine ale familiei Cristoroceanu, cu ateliere pentru croitorie ºi cu meseriaºi postãvari renumiþi. Curtea domneascã trona mai toate uliþele, mari sau mici, rãsfirate ca razele soarelului în toatã aceastã cetate a lui Bucur, ziditã ca un dreptunghi de cãtre Principele Vlad Dracul, pe cursul Dâmboviþei, prin anul 1459. Trezit la viaþã, încã cu mult înainte de cântatul cocoºilor, hangiul alerga ici ºi colo cu treburile necesare fiecãrei gospodãrii dar cu multã grijã pentru a nu deranja cãlãtorii ce poposeau la hanul sãu, în drumul lor prin Europa. Pajiºtile arse de razele dogoritoare ale soarelui de iulie zãceau îngãlbenite. Nu plouase de mult. Strãzile pustii ale cetãþii aveau pietrele ºi podeþele crãpate. Deodatã, strada principalã tresãrii la ropotul asurzitor al unei trãsuri care se opri în faþa hanului. Din ea coborârã douã femei. Una, mai în vârstã, purta în braþe o fetiþã, cam de un an. Ajutate de doi argaþi, femeile se îndreptarã grãbite spre intrarea în han. Hangiul le urã bun venit ºi, curtenitor, se adresã celei mai tinere: - Numele dumneavoastrã, jupâniþã? - Ana Cristoroceanu, rãspunse tânãra femeie. Hangiul ridicã privirea schiþând cu sprânceana un semn de întrebare. Tãcu ºi continuã: - Doresc sã vin simþiþi bine pe toatã perioada cât veþi sta la noi. Drumul lung va obosit foarte mult. Un somn bun o sã vã refacã. - Vã mulþumesc, rãspunse zâmbind Ana urmându-l pe hangiu spre holul la capãtul cãruia scãrile aveau sã le ducã spre camerele ce le erau oferite. Dupã ce le conduse, se întoarse la registrul în care o notase pe noua venitã. „Drãguþã fatã” îºi zise „ºi vine tocmai de la Braºov!”. Se mirã, citindu-i încã o datã numele: „Cristoroceanu”, dupã care, grãbit, ieºi în curte împãrþind porunci argaþilor. În Bucureºti, Ana venise sã afle drumul parcurs de soþul ei spre Constantinopol. Cu un an înainte, Necula plecase cu fiul lor Constantin, în vârstã de ºapte ani, la contractãri spre marile centre comerciale ale lumii. Ultima scrisoare o primise înainte de dispariþia sa, de undeva din Turcia. Cei întorºi i-au anunþat vestea morþii în urma unei maladii asiatice, care cuprinsese pe neaºteptate þinutul. De copil nu se ºtia nimic. Rãmãsese al nimãnui într-o lume necunoscutã. Toate acestea îndoliaserã inima tinerei mame ºi soþii. Deschidea adesea ultima scrisoare a soþului, citindu-i rândurile: „Scumpa mea soþie, Istanbulul este un oraº foarte mare ºi frumos. Am luat legãtura cu câþiva comercianþi pentru procurarea postavului. Intenþionez, Ana, sã construiesc una din cele mai mari fabrici de postav din Europa. I-am scris tatãlui meu cã am luat legãtura cu Hazicaf ºi, la întoarcere, îmi va da ce i-a promis. Lui Constantin, care este atât de uimit de ceea ce vede, i-am cumpãrat un talisman, un ºirag de mãrgele din chihlimbar, pe care le învârteºte ca osmanlâii, cât e ziua de lungã. Pietrele sunt negre, vineþii. Sã ºtii cã a început sã numere în limba turcã pânã la douãzeci ºi unu, atâtea pietre câte are ºiragul. Cãlãtoria va dura mult. Abia aºtept sã vin sã-mi vãd fetiþa. Mi-e dor de voi. Al tãu Necula, 18 Ianuarie 1719” „Dragii mei”, suspina ºi plângea în singurãtate Ana. - Iar plânge tânãra mea doamnã! se auzea vocea Berthei, ºtergându-i lacrimile. O sã vã prãpãdiþi ºi gândiþi-vã cã o aveþi pe Iulia. Are nevoie de mamã. De ce nu vã duceþi la socrul dumneavoastrã? O fi dat bunul Dumnezeu sã-i milostiveascã inima ºi sã vã primeascã, pentru cã nu vã are decât pe dumneavoastrã ºi fetiþa. Doica era o femeie plinuþã de prin pãrþile Braºovului, o sãsoaicã agerã, ajunsã, fãrã a se mãrita, la vârsta de cincizeci de ani. Dupã moartea stãpânei sale, Bertha rãmãsese pentru Ana ca ºi o mamã. Pãrinþii soþului Anei fuseserã împotriva acestei cãsãtorii. Fiul lor, absolvent al cursurilor superioare comerciale din Polonia, o întâlnise pe Ana în pelerinajul de întoarcere de la studii, în Braºov, la niºte prieteni de-ai tatãlui sãu. Tânãr, chipeº avea sã-i trezeascã fetei simþãmintele dragostei. La refuzul familiei sale, Necula hotãrî sã se lege pe viaþã cu aleasa inimii, stabilindu-se la Braºov. La doi ani de la cãsãtorie mama i se prãpãdi, cu care ocazie tatãl îºi iertã fiul, dar fãrã a-i permite sã vinã la el cu femeia pe care ºi-o alesese. Casa familiei Cristoroceanu, ispravnic al oraºului, trona la vreo ºase sute de metri de han. Cu ochi plini de lacrimi, Ana îºi asculta doica: - N-aveþi cum pleca. El vã va putea oferi date privind cãutarea celor pierduþi. O avea inimã, cã doar n-o fi de piatrã, dã-l pãcatului de om. ªi-apoi trecerea pe care o are în faþa Voievodului Þãrii vã va putea face plecarea mai uºoarã. - Bertha, este foarte bun sfatul tãu. Singurã n-am sã pot face nimic. Spune-i hangiului sã tragã o trãsurã care sã mã ducã la socrul meu. Doica se ridicã în grabã plecând sã ducã la bun sfârºit cele cerute. Din jilþul acoperit cu o cuverturã, din catifea albastrã, Ana se îndreptã spre fereastrã. Dãdu la o parte perdelele grele, privind curtea. Flori ornamentale, ce formau aleea de la intrarea în han, îºi plecau capetele ofilite, cedând parcã dreptului la viaþã. În curte nu era nici o miºcare. Soarele dogorea cu putere. Ideea de a-ºi cãuta bãiatul pierdut ºi locul unde i-ar fi putut muri soþul nu-i dãdeau pace. Visele agitate ale nopþilor în care apuca sã închidã ochii nu-i dezvãluiau decât chipul plin de lacrimi al copilului dupã care i se topea inima ºi corpul neînsufleþit al soþului în cãruþele care transportau ciumaþii la gropa comunã. Rare erau clipele în care ochii Anei se uscau. „Numai dacã aº obþine aprobare sã pot porni în cãutarea lor”, gândea de fiecare datã suspinând adânc. Decizia luatã ca, dupã atâþia ani sã calce pentru prima datã pragul casei socrilor ei, era tocmai dorinþa de a putea cunoaºte itinerarul drumului parcurs de Necula. Inima o trimitea spre cel de care se îndrãgostise din prima clipã când îl întâlnise la Braºov. Chipul ei surâzãtor ºi pãrul bãlai lãsat pe spate în bãtaia acelui vânt de septembrie, îl fermecaserã pe tânãrul bucureºtean. κi amintea clipele de fericire pe care le-a avut alãturi de el, cel ce i-a deschis drumul plin de fericire al vieþii conjugale. Firea lui blajinã, statura atleticã, educaþia formatã la ºcolile superioare poloneze, îi umpleau sufletul de regrete, acum, în ceasul acesta al amintiirilor. Cât a trecut de atunci! Parcã a fost ieri. ªi cât îl rugase, când tatãl sãu i-a propus sã plece cu afaceri în Orient, sã nu o lase singurã, cã drumu-i lung ºi anevoios. Necula o sãruta ºi o implora sã fie liniºtitã, cã totul va fi bine ºi, cã tot ceea ce are sã facã, va fi spre binele lor. Visul de a construi o fabricã mare de postav nu i-l putea schimba nimeni. ªi uite, visul s-a nãruit. Ce fericiþi au fost împreunã! Bietul de el, nici nu apucase sã-ºi vadã fetiþa pe care ºi-o dorise atât de mult! În afarã de Necula ºi cei doi copii, Ana nu mai avea pe nimeni. Pe pãrinþii lui Necula nu i-a considerat niciodatã ca aparþinând familiei sale, dupã refuzul acestora de a o accepta ca norã. Rãmâneau ceva, fãrã rãspuns, în ciuda faptului cã soþul sãu îi vizita de fiecare datã când de Crãciun, când de Paºti. A fost atât de fericitã alãturi de cel prin care cunoscuse lumea, sentimentele dragostei, ale vieþii liniºtite, strãbãtând cu plãcere toate drumurile tãiate sau tãinuite ale Carpaþilor. Cu el a mirosit prima floare dar altfel de cum o mirosise înainte de a-l întâlni ºi a-l iubi. Cu dragostea lui i-a dãruit copiii ºi acum... unde este soþul ei iubit? Unde s-au dus clipele acelea fericite? Poate fi adevãrat cã murise? „O, nu, nu se poate!” Nega mereu dispariþia lui: „Tu trãieºti ºi vei reveni. Vei reveni în casa noastrã pe care ne-am dorit-o, vei reveni cu bãieþelul nostru pe care, atunci când a fost sã-l nasc, n-ai dormit zile ºi nopþi pânã când moaºa nu þi-a dat vestea naºterii lui. Ce fericit erai! Erai Necula, soþul meu iubit”. În picioare, cu faþa la fereastrã, dusã pe gânduri, nici nu bãgã de seamã când doica intrã în camerã. - Doamnã, cele cerute au fost pregãtite, se auzi vocea blândã a Berthei. - Mulþumesc, Bertha. Sã mergem. Cu fetiþa în braþe, doica, alãturi de Ana, coborî treptele spre sala mare a hanului. O voce de bãrbat o opri în loc. Se întoarse, îl privi lung, urmãrindu-i miºcãrile, în momentul în care tânãrul se aplecã sã semneze în registru ºi, condus de un om al hangiului, trecu pe lângã ea fãrã sã o observe. Cine era acest om? De unde îi cunoºtea vocea? Erau douã întrebãri care se cãutau în mintea Anei Cristoroceanu. Tânãrul, în jurul vârstei de treizeci de ani, îmbrãcat dupã moda parizianã, cu joben ºi papillon, destul de frumos ºi prezentabil, pãrea foarte ocupat de acþiunile sale. Doica o privi trecând aproape neobservatã pe lângã cei din hol, îndreptându-se cãtre careta care le aºtepta în faþa hanului. - Sã mergem, doicã, vorbi ca pentru sine Ana, cu voce joasã. Socrul meu o fi nerãbdãtor sã mã cunoascã. În timpul în care careta era trasã, Ana, cu privirea pierdutã, se apropie de ea ºi îi ºopti: - Inima îmi spune cã Necula n-a murit de moarte bunã. Ceva, ce nu înþeleg, este la mijloc. Fãcu o pauzã ºi privi spre cer. Era senin. O cãldurã sufocantã. Respirã adânc ºi oftã din greu. - Sã urcãm în trãsurã, apucã sã spunã doica. - Sã urcãm, sã urcãm, Bertha, repetã necontrolat tânãra femeie, fãrã sã dea importanþã cuvintelor rostite. Ai grijã de fetiþã. Cu mila ºi cu bunãtatea lui Dumnezeu voi pleca în cãutarea lor. Era pentru prima datã când îi vorbea Berthei cu atâtea neînþelesuri. „Ce-o vrea sã spunã tânãra mea stãpânã?” îºi zise doica ºi oftã din toatã inima. Careta ieºi din han strãbãtând Uliþa cea Mare a ªelarilor, în strigãtul vânzãtorilor de mãrfuri care îºi lãudau cum putea fiecare produsele expuse. Mãtãsurile, pânzele de Damasc întinse pe tejghele, îþi luau ochii cu culorile ºi imprimeurile lor vii care te îmbiau sã le pipãi simþindu-le parcã rãcoarea. Magazinele ticsite cu tot felul de produse îºi aºteptau, sub copertinele lãsate, clienþii. Strãzile înguste, stropite des de copiii de prãvãlie, deveneau mai incomode, din cauza tejghelelor ce se scoteau în faþa magazinelor pentru a se expune marfa. Numai iarna trãsurile puteau trece în voie, nefiind nevoite sã urmeze drumuri ocolitoare pentru a ajunge la destinaþie. Ici-colo, prin ateliere, se auzea câte un ciocan lovind nicovala sau vocea vreunei calfe, strigând la ucenicii care munceau în atelier. Trãsura mergea agale. Din când în când, Ana auzea câte un clopoþel ce încunoºtinþa negustorul cã cineva îi trece pragul. De obicei, negustorii de magazine îºi aveau locuinþa la etajul sau chiar la acelaºi nivel al magazinului. Cei mai înstãriþi angajau oameni de încredere pe care îi foloseau spre a le vinde produsele, patronii ocupându-se personal de procurarea mãrfurilor. La unul din magazine vãzu opritã o cãruþã cu coviltir din care se descãrcau baloþi cu fel de fel de mãrfuri. La altul, un negustor de ºei îºi tot întorcea ºi rãsucea mãrfurile cãtre cineva care le privea ºi le mãsura suspicios, parcã neîncrezãtor în rezistenþa lor ºi în asigurãrile vânzãtorului. Undeva, pe o moviliþã de pãmânt, câteva fete ale mahalalei boceau un mic sicriu ce aveau sã-l ascundã printre bozii crescuþi fãrã lege, cu flori albe, a cãror fructe negre sunt atât de mult preþuite de ciubotari. Ca sã plângã, spãrgeau cepe. Din ochii lor cãdeau lacrimi peste omuleþul fãcut din lut galben, care dupã trei zile trebuia dezgropat ºi aruncat în gârlã sã tulbure apele ºi norii, aºa cum se întâmpla înainte sã plouã. Caii horcãiau de cãldurã. Ana privea gânditoare casele care i se aliniau prin faþa ochilor. Voalul care îi acoperea faþa o ferea de privirile curioase ale trecãtorilor, ascunzâdu-i durerea. Pe lângã trãsura ei trecurã în galop, stârnind nori de praf, douã trãsuri cu cai îmbrãcaþi în negru. Ana scoase capul pe fereastrã, privi miratã retrãgându-se, neºtiind, cã în acea zi, 10 iulie 1720, una din trãsuri purta trupul neînsufleþit al fostului mare Principe valah, Constantin Brâncoveanu, în drumul spre odihna de veci, biserica Sfântul Gheorghe. Trupul sãu, decapitat, adus pe ascuns de la Halki, una din frumoasele insule Prinkipo din Marea Marmara, avea sã fie depus în lãcaº românesc. Deasupra mormântului sãu, Doamna Maria, vãduva principelui, avea sã atârne, douã zile mai târziu, o frumoasã candelã de argint a cãrei luminã sã îndrepte îngerii spre citirea lui întru pomenire. Pe piatra de mormânt, de frica ºi furia sultanului, Principele Mavrocordat nu dãdu voie familiei sã scrie decât pe globul de argint cuvintele „Aceastã candelã ce s-au dat la Sfântul Gheorghe cel Nou, lumineazã unde se odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod, ºi iaste fãcutã de doamna mãriei sale, Maria, care, ºi Mãria Sa nãdãjduieºte în Domnul iarãºi sã i se odihneascã oasele. Iulie 12 zile leat 7228”. Lumea puþinã ce se afla pe drum se dãdea spreriatã la o parte, fãcând loc trãsurilor. Toþi se uitau miraþi. Bãtrânii îºi fãceau cruci iar negustorii clipeau speriaþi cã schimbarea domnilor duce la mãrirea impozitelor ori la pierderea dreptului de a pleca peste graniþã dupã produsele cerute pe piaþã. Dupã un timp, vizitiul opri trãsura în faþa isprãvniciei, cu un „ho!” atât de puternic încât Ana tresãri din gândurile sale cu întrebarea „Am ajuns doicã?” În faþa lor, o clãdire cu etaj, din piatrã masivã, cu ornamente florale din marmurã albã la arcadele ferestrelor, prinsã în cercul unei grãdini de flori, se prezenta maiestuoasã, dar nu atât de primitoare. Douã uºi din lemn negru, se dãdurã la o parte în momentul apropierii celor douã femei. Vocea unui bãtrânel uscãþiv le atrase atenþia: - Jupâniþã, sunteþi aºteptatã. - Eu!?, se mirã Ana privind-o pe doicã. De unde ºtie jupân Cristoroceanu cã vin la dumnealui? - Jupân Cristoroceanu ºtie tot ce se întâmplã în acest oraº ºi mai ales despre sosirea unei persoane atât de distinse ca dumneavoastrã. Rudele trebuie primite cu cinste, stimatã doamnã. Privirea Anei se întoarse din nou cãtre doicã, dupã care rãspunse: - Bine, te rog du-ne la ispravnicul oraºului. - Jupân Cristoroceanu vã aºteaptã numai pe dumneavoastrã. Dumnealor pot aºtepta aici, pe hol. - Cum sã aºtepte aici? Este nepoata ispravnicului! Nu doreºte sã o cunoascã? - ªtiu jupâniþã. Vã rog sã mã urmaþi. Eu sunt un biet funcþionar. Astea sunt problemele ce-l intereseazã pe dumnealui. Ana întâlni (a câta oarã!!) privirea credincioasei sale doici. Închise ochii, ca un semn prin care cerea Berthei sã o aºtepte liniºtitã, urmându-l apoi pe bãtrânul funcþionar. Urcã un ºir lung de scãri, parcurse un alt hol mai mic ºi dreptunghiular dupã care se oprirã în faþa unei uºi din lemn, neagrã, înaltã, cu sculpturi florale, atât pe întinsul ei cît ºi pe tocurile ce strãjuiau intrarea. Uºa se deschise. Ana intrã. La biroul central, ispravnicul, în vârstã de cincizeci ºi patru de ani, înalt, încãrunþit la tâmple, cu monoclu la mâna dreaptã, se ridicã. La prima vedere, figura socrului i-l aduse în faþã pe Necula, care semãna leit cu tatãl sãu. Se opri. Avu puterea sã-ºi revinã ºi îºi duse mâna dreaptã la frunte. - Nu te simþi bine? se auzi vocea ispravnicului. O voce caldã, pãrinteascã cum Ana nu ºi-ar fi putut-o închipui. - Nu. Poate cãldura, îngânã ea. - Ia loc ºi bea puþinã apã. Astãzi a fost foarte cald, îi zise ispravnicul. κi aduse aminte cã în încãpere se mai afla o persoanã ce ºedea pe un fotoliu, alãturi de biroul sãu ºi, întorcându-se cãtre el, îi zise: - Domnule consilier, promit sã cer o audienþã Domnului nostru, Nicolae Mavrocordat, încercând a vã obþine aprobarea cererii dumneavoastrã. Pânã atunci, consulatul dumneavoastrã sã-ºi exercite atribuþiunile. - Domnule Cristoroceanu, vãd cã sunteþi ocupat, clemenþa principelui dumneavoastrã doresc sã fie în favoarea noastrã. Oraºul acesta, atât de înfloritor, nu va prospera decât prin negoþ. Dumneavoastrã sunteþi un mare comerciant... - Vã mulþumesc, domnule, îi tãie scurt conversaþia Cristoroceanu. - Înþeleg. Cu bine, domnule. - Cu bine, domnule consilier. Uºa se închise dupã cel ce plecase. Ispravnicul profitã puþin de neatenþia Anei, privind-o insistent. „Iat-o pe soþia fiului meu”. - Doreºti sã-mi vorbeºti. Te ascult. Ana tresãri la auzul acestor vorbe, altele faþã de întrebarea pe care i-o adresase cu bunãvoinþã, atunci când pãtrunsese în camerã. Nu înþelegea schimbarea. Îl privi pe sub sprâncenele-i lungi, suspinã, dând apoi libertate gândurilor prin cuvinte care începurã sã curgã ca un izvor limpede. - Dupã opt ani, de când sunt soþia fiului dumneavoastrã, am îndrãznit sã calc locul, dar nu ºi casa în care s-a nãscut soþul meu. Privirea bãtrânului se îndreptã spre ea. Întâlnindu-i ochii îºi plecã privirea, prefãcându-se cã-ºi strânge câteva foi rãzleþe care se aflau pe birou. Încordarea i se putea citi pe faþa transpiratã ºi crispatã. Ana îi urmãrea chipul, observându-i schimbãrile momentelor de cumpãnã în care se afla cel cu care vorbea. Motivul pentru care am venit îl bãnuiþi, odatã ce aþi aflat cã sunt nora dumneavoastrã. La auzul cuvântului „norã”, Cristoroceanu tresãri ºi privirea lui din nou se ridicã spre chipul femeii ce i se afla în faþã. Al aceleia care era soþia fiului sãu, al aceleia ce plãmãdise aluatul urmaºilor fiului sãu, al unicului sãu fiu pe care îl pierduse ºi cu care fusese atît de nedrept. Bãtrânul încercã sã spunã ceva dar oftã. O povarã îl vlãguise, înecându-i vocea. - Nu vreau de la dumneavoastrã decât sã mã ajutaþi sã plec în cãutarea soþului ºi a fiului meu. Pãrinþii mei... au murit. - Ce sã faci?! o privi mirat bãtrânul. Oare tu crezi cã eu am fost indiferent la auzul veºtii primite? Crezi cã eu nu m-am interesat de motivul ce l-a fãcut sã se opreascã mai mult la graniþa de traversare a Turciei spre Cipru, faþã de cât am hotãrât împreunã? Am aici, trase sertarul ºi scoase un teanc de scrisori pe care le aºezã pe birou înspre Ana, toate rãspunsurile la scrisorile pe care le-am trimis cunoscuþilor itinerarului propus. Toate au fost bune pânã la un punct când nimeni nu a mai ºtiut nimic de el ºi de fiul lui. Nimic, în urma groaznicei ciume ce s-a abãtut asupra Turciei. Se întoarse cu faþa spre fereastrã, îºi ºterse o lacrimã, suspinã adânc, dupã care continuã: - Chiar azi am trimis douã epistole cãtre capuchehaia din Istanbul, cu rugãmintea de a cãuta peste tot, pe unde este posibil, pe nepotul meu Constantin Cristoroceanu. Aºtept rãspuns la scrisori, Ana. La auzul rostirii numelui sãu, tresãri. Nu se aºtepta ca acest om sã-i rosteascã vreodatã numele. Se ridicã în picioare ºi continuã: - Rãspunsul dumneavoastrã, pe care îl aºteptaþi, nu mã va mulþumi cu nimic. Din birourile lor confortabile ºi din sânul familiilor lor liniºtite nu prea îi vor interesa rugãminþile dumneavoastrã. Pe soþul ºi pe fiul meu trebuie sã-i caut ºi sã-i gãsesc eu. Sã înþelegeþi clar cã eu sunt cea în drept sã-i caut ºi sã-i gãsesc. Oriunde. Este obligaþia ºi dorinþa mea. - Vei face cum vei crede. Nu am cum sã te ajut. - Nici mãcar..., vocea cu un ton scãzut de astã datã a Anei, sugrumatã ºi stinsã, cerea ajutor, un ultim ajutor;... locurile pe unde au trecut? - Ba da. Poftim. ªi îi întinse cu mâna tremurândã un plic. Aici ai toate adresele. Nu am cum sã te ajut. Se apropie de biroul primarului, luã plicul ºi-l sãgetã cu privirile ei îngheþate. Înainte de a pãrãsi biroul, îi spuse: - De ce mã faceþi sã regret cã v-am cunoscut? Ispravnicul rãmase în picioare. Pe faþa lui curgeau ºuviþe de transpiraþie. Barba îi tremura. Ochii împãienjeniþi priveau spre fereastrã. De ce se purtase aºa? Nu-ºi putea explica atitudinea pe care o avusese faþã de femeia care era soþia fiului sãu. Îl supãrase faptul cã ea credea cã el ar fi stat cu mâinile în sân fãrã sã se zbatã sã afle cum dispãruserã fãrã urmã fiul ºi nepotul sãu. Ceruse ºi dreptul de la Vodã sã lase pe cineva sã porneascã pe urmele lor. κi aducea aminte câte greutãþi întâmpinase. Unul din secretarii principali care asistaserã la cererea ispravnicului au þinut sã completeze: - Bugetul þãrii, jupân Cristoroceanu, nu ne perminte pornirea unui vas în apele mãrii pentru a vã cãuta mult iubitul fiu. Cu înþelepciunea Mãriei Sale, Domnului nostru, ºtiþi cã de patru ani s-a pornit construirea Mãnãstirii Vãcãreºti care va umple prin arhitectura ei capodoperele oraºului nostru. - Anul acesta, la începutul primãverii, se grãbi sã completeze cel de-al doilea secretar, Domnul nostru a obþinut reducerea graciului cu 240 de pungi. Aºa cã, economiile se vor îndrepta cãtre construcþia þãrii. Acest oraº, cât ºi întreaga þarã, vor înflori prin chibzuinþa ºi iscusinþa Mãritului nostru Domn. - Cinstiþi secretari, se auzi vocea unui al treilea bãrbat care pânã atunci stãtuse retras spre una dintre ferestrele salonului, privind indiferent când curtea cu ronduri mari, pline cu flori multicolore, când spre cei doi slujbaºi slugarnici care vorbeau în numele celui ce trebuia de fapt sã hotãrascã. Timbrul vocii, prezenþa ºi felul intonaþiei cuvintelor îl miºcarã pe ispravnic, ridicându-ºi privirea spre cel care vorbea: eu nu fac alceva decât sã scriu istoria acestei þãri de când s-a întemeiat ea ºi, despre domnia Domnului nostru, Nicolae Mavrocordat. Este bine sã cunoaºtem pãrerea domniei sale. Vocea care întrerupsese intervenþia celor doi secretari era a Marelui Vornic Radu Popescu, mare simpatizant al Principelui Mavrocordat. În copilãria sa, fostul mare han trãise drama sfârºitului întregii familii pe propria-i piele. Deseori, tablourile sângeroase ale schingiuirii grecilor, din al cãror neam se trãgea, îi apãreau în faþã. În scrierile sale accentuase mult peste aceste timpuri. Cum putea uita felul în care îi fusese omorât tatãl, marele vistiernic Hrizea Carida, în septembrie a anului 1680? Abia împlinise douãzeci ºi cinci de ani când, împreunã cu surorile sale ºi cu mama sa Maria, fiica marelui ban Gheorghe Bãleanu, trebuiau sã-ºi pãrãseascã moºia din Popeºtii Ilfovului pentru a lua drumul Istanbulului ºi de acolo al Moscovei. Sub Brâncoveanu avea sã revinã în þarã sub numele de Radu Popescu, nume luat de la moºia ce o stãpânea. Înzestrat cu o culturã aleasã, cunoscãtor al limbii latine, cu o intonaþie perfectã de bun declamator, domnitorul, sub domnia cãruia venise în þarã, îi atribuise marea misiune de trimis domnesc în legãturile de tratat cu generalul Heissler, comandantul Braºovului. Urcase treptele dregãtoriilor pânã la Mare Vornic, ocupându-se cu justiþia supremã a þãrii. Iar acum în pragul celor 65 de ani, rãpus de boli ºi de intrigi politice, cãuta sã se retragã într-o mânãstire, ca cel mai umil monah, pentru a avea timp de ajuns sã scrie tot ceea ce avea de scris despre „Cronica lui Nicolae Mavrocordat” ºi a familiei sale. Tatãl sãu murise din porunca lui ªerban Cantacuzino, schingiuit ºi spânzurat cu sãlbãticie, cãci, atunci când fu ridicat ºi spintecat cu parul ascuþit, capul i se umflã într-atât încât un ochi îi sãri din orbitã ca un dop dintr-o sticlã sub presiune. Anii trecurã dar fãrã ca sã se uite cã spãtarul Hrizea, nepotul unui grec bogat, Gheorghe Carida, uzurpase tronul celui de drept în urma unei rãscoale datã la Soplea în 26 iunie a anului morþii lui. De altfel, tatãl sãu luptase pentru drepturile grecilor, ºtiindu-se cã autoritatea valahã îi asimila cu þãranii independenþi, fapt care i-a ofensat, luând viaþa unor mari boieri români: clucerul Socol Cernãþascu, vistierul Ghinea, marele armaº Radu Vãrzaru ºi alþii care le-au stat în cale. Marele vornic se opri îndreptându-ºi privirile cãtre Domnul Þãrii. - Da, da, se auzi vocea principelui care pânã atunci ascultase pe cei doi secretari; are dreptate, sunteþi liberi, vã puteþi retrage. - Mãria Ta..., fãcurã o reverenþã ºi pãrãsirã sala. - În lucrarea dumitale sã fii obiectiv. Oamenii fac ºi greºeli în viaþã dar fac ºi fapte bune. În perioada de prizonierat, de acum aproape patru ani, de la Sibiu, mi-au cãzut în mânã lucrãrile lui Costin ºi, mai ales, traducerea dupã romanul lui Guavra. Un conducãtor trebuie sã aibã multe calitãþi. Dumneata, mare vornice, scrii cronici ºi eu voiesc nemuritoare perioada domniei mele. Dacã mã simpatizezi, mã vei lãuda... fãcu o pauzã ridicând din umeri, zâmbind: - Ispravnice Cristoroceanu, în clipa în care gãseºti pe cineva care sã plece în cãutarea fiului dumitale anunþã-mã. Te voi ajuta. Eºti liber ºi te rog sã ai grijã de administrarea acestui oraº. - Am înþeles Mãria-Ta ºi mulþumesc bunãvoinþei tale. Maiestuos, palatul se întindea cu grãdinile sale, între cele douã coturi ale vechiului traseu al Dâmboviþei, înãlþat cu totul din piatrã, cu scara mare de la intrare îmbrãcatã în marmurã. Sãlile erau mari, boltite, cu pereþii îmbrãcaþi, parte în catifea, parte cu picturi reprezentând scene religioase. Cum intrai în palat, prima salã avea un rând de coloane cilindrice cu incrustaþii florale. Nu prea înalte, atât sãlile cât ºi camerele intime erau prevãzute cu geamuri alcãtuite din ochiuri de sticlã prinse cu plumb sau din plãci alcãtuite dintr-o substanþã vãroasã, ce aducea cu ghipsul. Spatele palatului era ferit spre nord de o terasã înaltã, de unde se putea admira o parte din panorama oraºului. Mânãstirea ridicatã de vãduva lui Jupân Manu, fiica negustorului Forga, îºi înãlþa imnurile cãtre cer. Acest Manu primise sub pãstrare 16 pungi de argint ºi 48 de þechini, pe care Domnia Sa, Vodã Brâncoveanu îi dãduse spre pãstrare înainte de a fi mazilit. În ciuda rugãminþilor pe lângã împãratul Germaniei, cu care întreþinuse o strânsã corespondenþã dupã eliberarea din surghiunul otoman, prin care cerea restituirea averii rãmase în Transilvania, la Jupân Manu, Doamna Maria, soþia rãposatului domn, nu primi nici un rãspuns. Foarte aproape se aflau ºi casele preotului din Sinope, om de încredere al noilor principi, ce mãrgineau oraºul. Grãdinile negustorului Nicolae Caraiani, ce avea legãturi strânse cu Veneþia, de unde aducea mãtãsuri, atlazul roºu ºi pe a cãrui mamã ºi-o înmormântase cu mare fast la biserica Stelei, alcãtuiau frumuseþile arhitecturale ale oraºului. Palatul era înconjurat la rãsãrit de o baltã mlãºtinoasã plinã cu stuf ºi broaºte, iar cãtre miazãzi de albia Dâmboviþei, pe a cãrei apã rumegau aurul câmpiei ºase mori dintre care, douã în propietatea Mitropoliei. De sus, de pe „Dealul Podgoriilor” se înãlþa mândrã construcþia impunãtoare a bisericii lui Constantin ªerban, ºi terminatã de Radu Leon ca o prezenþã binefãcãtoare peste cele ce se întindeau ca aºezãri ale oamenilor acestui minunat oraº. Clopotele bãteau surd, iar sunetele lor erau aduse ca adieri de vânt spre locul unde se afla palatul. Careta îl aºtepta în faþa palatului. Condus de unul dintre funcþionarii domneºti Cristoroceanu, în treacãt, putu sã admire arhitectura interioarã. Curtea plinã cu ornamente florale în sute de culori, era apãratã, la distanþe bine chibzuite, de arnãuþi înarmaþi aflaþi în dreptul chioºcurilor de lemn. Abia din trãsurã ispravnicul observã razele soarelui care fãceau sã strãluceascã þigla smãlþuitã a acoperiºului palatului. Oftã adânc, îºi rezemã capul de tetiera scaunului ºi-n mersul legãnat al caretei se cufundã în gândurile lui. Rãmaºi singuri, Vodã Mavrocordat, se întoarse cãtre vornicul Radu Popescu ºi, cu supãrare mare în glas, zise: - Ehei dragã vornice, s-ar ridica ºi alþii care sã-l înfrunte pe sultan, aºa cum George Castrioto Svinomed l-a înfruntat pe desfrânatul Padiºah Ahmed al II lea, cuceritorul Constantinopolului. Dar încã mulþi vor cãdea urgiei sultanului pânã când naþiunile Europei se vor uni împotriva semilunei. Am venit, atunci când a fost sã vin, din Mahalaua Fenarului ºi drept sã-þi spun m-am ataºat de acest popor. Cunosc istoria acestui neam. Pe Mihai, cel care a vrut sã-i uneascã sub un singur sceptru românesc. Pe Mircea, marele om de stat, ce aînchis ochii pe tronul sãu. Dar eu... eu vornice nu sunt sigur nici de ziua de mâine. Tronul acesta îl plãtesc cu bani grei din spinarea poporului. Allah al lor noroc mi-a dat cã îl luã la el pe Cumurgi, Marele Vizir, lacom ºi mincinos. Prinþul Eugen l-a rãpus în 1716 la Petervarad, pe Dunãre. Nu înþeleg de ce Ludovic al Franþei refuzã serviciile acestui celebru general, Eugéne de Savoya? - Cum, Mãrite Doamne, nu ºtiaþi cã a fost autorul unei coaliþii împotriva regelui? - Poate, eu l-am admirat întotdeauna pentru vitejia lui, genialitate în conducerea armatei. Dacã aº avea o armatã!... Ce pot face cu albanezii ãºtia, mercenari! Se opri iar aruncându-ºi privirea spre o statuetã chinezeascã ce reprezenta o fatã cu o harpã. Cu ochii la ea i se adresã: uitându-mã la statueta aceasta m-am transpus dintr-o datã în liniºtea serenadelor lui Alessandro Scarlatti. Rozul catifelat al carnaþiei îl purtau pe principe la amintirile tinereþii lui fragede. Anii au trecut greu peste trupul sãu dar cu o voinþã tenace de înavuþire. Fãcuse mult rãu pânã sã ocupe tronurile þãrilor romãneºti, atât el cât ºi ceilalþi din neamul lui. Dar rãu cu rãu se plãteºte, iar sângele cere sânge. - Te-am plictisit vornice Radu. Câteodatã simt nevoia de a mã destãinui cuiva apropiat. Doamnei mele nu-i pot vorbi politicã deoarece nu m-ar înþelege. Ea doreºte sã mã slujeascã în tãcere. Am permis sã fie aduse în þarã rãmãºiþele lui Brâncoveanu. Mi-a cerut-o Doamna lui. Dacã aude sultanul va fi vai de mine. Sper ca totul sã se facã în liniºte, fãrã prea mult zgomot. Tu ce crezi vel-vornice? - Cum credeþi, Mãrite Doamne. Recunosc cã a fost un mare iubitor de artã ºi un tot atât de bun diplomat dar..., soarta i-a fost crudã atât lui cât ºi celor patru fii ºi a ginerelui sãu. Boierii l-au trãdat, Mãrite Doamne. - Vornice, schimbã discuþia Vodã, în Ardeal auzisem încã de copil cã se aflã un observator astronomic pe care lumea europeanã a oamenilor de ºtiinþã s-a gãbit a-l vedea ºi a-i încerca puterea. Un ghicitor în stele ar putea sã-mi citeascã viitorul? - Doamne, acel observator despre care vorbiþi se aflã la Oradea ºi a fost înfiinþat de episcopul Ioan Viteaz prin 1450, dupã câte ºtiu de la pãrinþii mei. - Un popor înzestrat, vornice. Dacã s-ar afla sub un singur sceptru, ce regat puternic!... Dragul meu, se aflã mulþi trãdãtori care-ºi vând demnitatea pentru uneltiri ºi rãu pe pãmânt. Nu-ºi dau seama cã sfârºitul lor va fi tot atât de tragic precum le-a fost vânzarea. O statuetã în miniaturã reprezentând pe „Sfântul Gheorghe în luptã cu balaurul” îi oprirã din nou, pentru un moment, privirile principelui. Pe scrinul negru, încrustat cu decoraþiuni florale, statuia îi adusese aminte de grandioasa sculpturã din Piaþa Sf. Vitus din Praga. - Nu m-am îndoit niciodatã de ceea ce a dat lumii neamul acesta valah. Tocmai de aceea am primit numirea mea ca voievod al uneia dintre aceste þãri. Vornice, priveºte statueta. Poþi sã-mi spui ceva despre istoricul ei? - În 1373, sculptorii Mincu ºi Gheorghe, români din Cluj, au dat aceastã operã de artã cu mare vâlvã în acea perioadã a Europei, pe care o putem admira ºi în Cluj, nemaicunoscându-se pânã atunci o asemenea sculpturã. Românii au spiritul frumosului înnãscut, Mãrite Doamne. - Aici voim a recunoºte vechea Eladã. Sã înviem tot ceea ce turcii au distrus prin cãderea Imperiului Bizantin. Cultura noastrã, elenã sã prindã viaþã între aceste hotare... Când sultanul a luat hotãrârea, ca peste þinuturile valahe sã fie numiþi domni din seminþia noastrã, am simþit cum inima mea prinde aripi, cum se desface pieptul ºi o lasã sã zboare de la Fanar, spre coastele Carpaþilor. Atunci mi-am zis: „Doamne, Dumnezeul meu sfânt iartã pãcatele înaintaºilor noºtri ºi-þi îndreaptã faþa spre noi”. Luminã s-a fãcut vornice. Voi face tot ceea ce voi putea ca neamul nostru grec, urgisit ºi uitat, sã urce din nou ca în vremurile de glorie, apuse acum... Se apropie de fereastrã privind cerul senin. Sus, în largul albastru, apãru o pasãre ce se învârtea într-un cerc uriaº. Cu aripile întinse urca ºi cobora tãind vãzduhul, iar zborul ei atât de liniºtit îl fãcea sã se creadã cã aceastã pasãre nu ar fi în stare sã facã rãu nici unei vietãþi. Dar se înºelã. Din vãzduh îºi roti capul, ca apoi, ca o sãgeatã, sã porneascã spre pãmânt. „ªi-a ochit prada”, gândi voievodul: „ºi atunci când ghici cã vietatea nu-l observã, se repezi sã o ucidã”. - Vornice, domnia mea dacã-ntr-o zi sultanului nu îi va fi pe plac ºti la ce m-aº putea aºtepta?! - Eu nu m-aº gândi la aºa ceva, Mãrite Doamne. Mãria-ta ºtie ce are de fãcut pentru ca turcul sã fie mulþumit. Trebuie sã fiþi mai viclean ca sultanul, mai ager ca acea pasãre pe care aþi urmãrit-o în înaltul cerului ºi mai curat ca apa acestui râu ce spalã malurile oraºului. Principele, gânditor, se aºezã pe scaunul apropiat mesei sale de lucru. Acestea se petrecurã pe când ispravnicul aflase de moartea fiului sãu. Zile de-a rândul a tot aºteptat venirea nurorii sale. Îi era teamã cã va închide ochii ºi nu o va vedea niciodatã. Purtarea Anei, cuvintele cu care îºi încheiase vizita dãdeau sã înþeleagã cã el a rãmas indiferent la tot ceea ce se petrecea cu fiul ºi nepotul sãu în Turcia. Ideea cã, în mintea nurorii sale ar fi rãspunzãtor de dispariþia lor, îl durea pânã în adâncul inimii. De la fereastrã urmãrea fiecare miºcare a celor douã femei, cãutând privirea copilei care se juca cu buclele-i mici ce îi atârnau peste umerii firavi. De ce fusese atât de îndãrãtnic? De ce nu ceruse sã-ºi vadã propria nepoatã, poate singura urmaºã a lui Necula? De ce se purtase aºa? Privi portretul soþiei aflat pe birou, suspinã adânc, închise ochii ºi rãmase neclintit, imaginându-ºi mersul trãsurii ce dispãru în norul de praf. Dupã un timp se retrase de la fereastrã întinzând mâna sã ia paharul cu apã care se afla pe mãsuþa alãturatã. Paharul se rostogoli, cãzu pe podea spãrgându-se. Cristoroceanu se aplecã ºi luã un ciob. Îi studie forma aºezându-l dupã aceea pe mãsuþã. Faþã de fata pe care o avea mãritatã departe de þarã ºi care nu îl mai vizitase de mult, Necula era altfel. Le scria mereu vrând sã afle tot ce era nou în familie, în oraº. Îi ceruse de mai multe ori permisiunea sã vinã cu Ana. Dar ei, bãtrâni mofturoºi, au rãmas neclintiþi în hotãrârea lor. Bãiatul lui nu mai este; s-a dus iar el rãtãceºte singur prin casa aceasta mare, care odatã fusese plinã de viaþã. Ce mult a trecut de atunci. κi simþea trupul îmbãtrânit ºi frica de singurãtate. În picioare în faþa biroului, jupân Cristoroceanu rãsfoia nervos câteva hârtii scrise. În minte îi rãsunau cuvintele Anei. De ce atâta duºmãnie între el ºi cea care îºi legase viaþa de fiul sãu. Trebuia sã uite trecutul. Ana ºi fetiþa ei îi aparþineau. Privi pentru a doua oarã portretul soþiei sale vorbindu-i: - Maria, trebuie sã mã ajuþi. Trebuie sã fiu alãturi de ele. Dacã tu nu ai vrut-o, eu trebuie sã o vreau. Este soþia fiului nostru. Când ea va afla tot adevãrul ºi, nu uita, sângele apã nu se face... Din ochi îi cãzurã lacrimi care îi umezirã obrajii brãzdaþi de vreme. κi simþea trupul îmbãtrânit. Oare va fi în stare sã-i cearã iertare ºi sã o roage sã locuiascã în casa care ar fi trebuit sã fie a ei ºi a copiilor lui Necula?
Domenii de creaţie: literatura medievalã
Nr.Texte/Accesãri/Comentarii: 2 / 1204 / 1
[ HOME ]
Cenaclul Literar Online
«Noduri şi Semne»
Editura InfoRapArt
EXPOZIŢIE DE CARTE
CORNELIU, Un strigat in desert, Eseuri, Ed. Fundatia Culturala Antares, Galati, 2009
ANTOLOGIE LITERARĂ
Arhiva de ANTOLOGII
FESTIVALUL ASPRA 2014
Biblioteca CENACLULUI
Cărţi publicate de membri
ACTIVITATE LITERARĂ
Arhivă IMAGINI
ATELIER LITERAR
Dicţionar de tehnici
Figuri de stil
Starea poeziei
Literatura fantastică
Curente literare
Reguli de ortografie
Ghid de exprimare
Contact
Istoria cenaclului
Membrii cenaclului
PUBLICÃ ŞI TU!
ONOMANTIA
MĂREŢIA OMULUI
MenStrict
Cel mai util cadou pentru iubita ta!
[ Free download]
Revista literara BOEMA
Editura InfoRapArt

OPINII
Opiniile sau punctele de vedere întâlnite aici aparţin celor care le-au exprimat.
POEZIE      PROZĂ      ESEU      TEATRU      UMOR      DIVERSE      BIBLIOTECĂ
Contact: webmaster@inforapart.ro              Copyright © 2002 - ANA & DAN