Un acrobat al neantului plutind pe sfori întinse între lumi paralele, ieşind mereu din mine, întruchipat în alte şi alte forme de revelaţii, ca o colecţie de destine aruncate în apatie de zei deprimaţi, ce guvernează bizar, din afara timpului.
Un eu fără viitor, blestemat să mă tot întorc mereu în timp, pentru a-mi reîncepe iar şi iar lumea mea de-a pururi pierdută. Un blestemat perplex în faţa aparenţelor şi imposibil de a mă regăsi cu adevărat, de a putea discerne între feluritele faţete ce mă înconjoară, care sunt eu cel real, cel adevărat, cel primordial. Un eu fără prezent şi fără evoluţii, pierdut într-un vârtej al deznădejdii.
Un monument de tristeţe universal, ale cărui lacrimi scaldă omenirea în ploi devastatoare.
