mi-e teaamã cã nu am destul plãmân
sã-l suflu spre noapte
acolo unde cerul îl aşteaptã
pentru botez
nu mai caut demult centrul
ca pe o axiomã
mã tot aplec spre margini
cu tot vertijul
ca şi când aş tivi în mare
dantele de spumã albã
din care sã te tot naşti
iar tu zâmbeşti şi taci
precum o sirenã care ştie
mult prea bine
înecul