Tãiam lemne cu un gater mobil pe o pãşune montanã cunoscutã sub numele de "Gura lui Alunu". Aici urma sã construim o stânã europeanã pentru Obştea "Cetatea din Bârleşti". Este cota 1.400, la nici douã ore de mers pe jos de cabana Rusu, din masivul Parâng. De sute de ani aici a fost întotdeauna stânã şi, poate, cine sã mai ştie, aici s-o fi nãscut mioriţa. Privit de pe coamã, din dreptul unui fag bãtrân şi pitic, cu ramurile crescute într-o singurã parte, de parcã ar fi un stindard în bãtaia vântului, ca şi trunchiul rãsucit şi obosit de gravitaţie, locul pare un imens crater verde sau un fel de pâlnie suprarealistã prin care parcã se scurge cerul spre un pâriaş ce de-a lungul vremii s-a strãduit sã taie muntele în douã.
Nu eram pentru prima datã la munte dar nu urcasem niciodatã aşa de sus vara. Ziua începea sã coboare spre oraşul ce se vedea ca dintr-un avion. Bãieţii au plecat spre locul de campare, un vagon cu paturi suprapuse din fier, unde un foc alimenta ceaunul. Deşi eram foarte obosit am urcat pe ceea ce pãrea gura vãii în speranţa cã voi atinge cerul. Dar, odatã ajuns, muntele continua sã creascã, parcã în ciuda iluziilor mele. Dupã un scurt popas, într-o vale plinã de tufe de afin, am renunţat sã mai caut atingerea neatinsului şi mi-am întins trupul la graniţa dintre cele douã vãi. Am privit cum soarele aprinde orizontul şi, pe negândite, toropit de aerul tare şi de oboseala primei zile, am adormit cu cerul în braţe.
Nu cred cã am dormit mult. Am crezut, pentru o clipã, cã muntele s-a supãrat pe îndrãzneala mea. Se cutremura pãmântul. M-am fãcut mic şi nu mai înţelegeam ce se întâmplã. Când deodatã, parcã coborând direct din soare, un armãsar roib cu stea în frunte se ridicã în douã picioare nechezând a altã lume. M-a privit cu ochi imenşi. Scurma în iarbã şi-şi întoarcea majestuos capul splendid, nechezând într-un registru mai jos, precum un gornist care sunã asaltul, iar de dincolo de coamã, o turmã de cai, irealã, coboarã înspre apa din firul vãii. Roibul, care era în mod cert conducãtorul, se uitã încã o datã la mine şi, aşa cum a apãrut din soare dispare parcã în lunã.
Am început sã-mi aduc aminte de toţi caii nãzdrãvani din poveştile copilãriei. De Pegas şi toţi armãsarii mâncãtori de jar. Nu mi se mai pãreau poveşti. Acum ştiu cã Bucefal şi-a meritat onorurile, iar Caligula nu-mi mai parea chiar aşa de dus cu pluta când l-a fãcut consul pe Incitatus. Cred cã centaurii nu au sunt altceva decât aceastã comuniune care se naşte între cal şi cãlãreţ. Îl vãd pe Mihai Viteazul cu "barda-i din stânga" tãind cãrare prin spahii, cãlare pe Breazu, ca pe o prelungire a legendei lui Catalan, nãzdrãvanul cal alb al celui care a ctitorit cerul la Voroneţ. Nu degeaba Gingis Han a fost îngopat cãlare aşa cum faronii îşi luau slujitorii cei mai fideli sã le fie aproape pentru eternitate. Ducele de Wellington a cãlãrit pe Copenhagen când l-a învins la Waterllo pe Napoleon. Împãratul francez şi-a botezat calul cu numele localitãţii Marengo unde a repurtat o victorie rãsunãtoare, în 1.800, asupra armatelor austriece. Nu pot sã nu pomenesc aici de El Zorab şi toţi înghiţitorii de vânt. Cum spunea arabul Ben Ardun " Al meu e! Pentru calul meu / Mã prind de piept cu Dumnezeu ".
Îmi curg şiroaie lacrimi de parcã mi-au murit toţi munţii. Caii liberi poartã-n coame şi vântul , şi pãmântul. Pentru o clipã am crezut cã visez dar,de parcã ar fi ştiut de îndoiala mea, calul roib cu stea în frunte apare lângã mine, întinde botul cald şi, la început cu teamã mai apoi cu iubire, îi mulţumesc cu o mângâiere pentru aceastã minune.
Poate într-o altã viaţã el mi-a fost stâpânul şi eu l-am purtat spre cine ştie ce victorii sau, pur şi simplu, spre casã. Cobor înfrigurat spre focul care pare din ce în ce mai mare şi nu mã mai pot opri din tremurat. Mã bag în pat şi adorm, într-un târziu, învelit de aceastã minune.
