Cenaclul literar «Noduri si Semne» NODURI ŞI SEMNE Cenaclul literar «Noduri si Semne»
Cenaclul literar «Noduri şi Semne» - «Iubesc oamenii incepand cu mine.» - [Grigore Moisil]
NOUTĂŢI POEZIE PROZĂ ESEU TEATRU UMOR DIVERSE BIBLIOTECĂ
HOME
CREAŢII LITERARE
Autori-Texte-Opinii
Adaugă un text
Modifică/Şterge text
Modifică/Şterge opinie
ÎNREGISTRĂRI
Înscrie-te!
Modifică înscrierea
Şterge înscrierea
Schimbă parola
NOUTĂŢI
Ultimul text plasat
Ultimul autor înscris
Lista textelor
Lista comentariilor
OPINIA TA
Spune-ţi părerea!
NOU! NOU! NOU!
Termeni & Condiţii
Link-uri utile
Vrei un site personal?
CyberPoems
Poeme cibernetice
Soft nominalizat la Concursul Naţional de e-content, mai-2005
[Free download]
SITE-URI PRIETENE
»  Portal de divertisment
»  Anticariat online
»  Poeme cibernetice
»  Meditaţii, meditatori
»  AnteCV - Testare online
»  Management sexual
»  Testare/evaluare offline
»  Pro LOTO 6/49, 5/40
  Vizitatori:  14448007  
  Useri online:   6  
Cenaclul «Spune ceva»

Revista literara BOEMA

Filme si aplicatii multimedia educationale

DONATI
PENTRU CULTURĂ


Anunţuri: Antologie literară colectivă  
Tehnici literare - InfoRapArt/ASPRA

 

CURENTE ÎN LITERATURÃ

 

Literatura anticã a fost scrisã începând cu aparita scrisului (3000 î.Hr. - aparitia scrierii cuneiforme) si pânã la sfârsitul secolului al V-lea (mai precis 476 d.Hr., când are loc prãbusirea Imperiului Roman de Apus).
Epoca Bronzului
Perioada timpurie (mileniul al III-lea î.Hr.): 2600 î.Hr.: Textele sumeriene de la Abu Salabikh, 2400: Textele de la Piramidele egiptene, 2400: Piatra de la Palermo, 2350: "Maximele lui Ptahhotep, 2270: Tabla cu imnuri sumeriene, atribuitã lui Enheduanna (cel mai vechi autor de texte literare cunoscut), 2050: codul sumerian al lui Ur-Namu, unul dintre cele mai vechi coduri juridice, 2000: Textele de pe sarcofagele egiptene, 2000: Cântece de jale sumeriene, 2000: Textul sumerian "Enmerkar si domnul din Aratta"
Perioada medie, Perioada târzie, Epoca fierului: Tucidide, Manuscris
Antichitatea clasicã: Literatura Greciei antice, Literatura latinã. Antichitatea târzie:


Barocul a exprimat noi forme ale valorii, care sunt de multe ori, sintetizate prin utilizarea metaforei si alegoriei, larg întâlnite în literaturã, poezia si filozofia barocului, precum si de ardenta dorintã a cãutãrii mirabilului. Prin utilizarea a tot felul de artificii, uimeste, produce profundã admiratie (precum în marinism), adicã cãutau maraviglia. Din acest unghi de vedere, dacã manierismul a fost prima rupturã serioasã fata de Renastere, atunci barocul este ruptura totalã, poate chiar limbajul artistic total opus. Tema cunoscutã a Renasterii, suferinta psihologicã (de ce nu, metafizicã) a omului, temã într-un fel abandonatã dupã revolutiile în gândire provocate de Nicolaus Copernicus si Martin Luther, se regãseste în schimb în toate formele artistice în care barocul s-a manifestat, dar mai ales în literatura sa. Perfectiunea, adicã virtuozitatea era nu numai un lucru cãutat, dar era si de dorit de cãtre artisti. Astfel aparitia artistilor cãutând perfectiunea, acei virtuoso (virtuoz, în limba românã), alãturi de un anumit realism al exprimãrii si grijã extremã (aproape paranoidã) fatã de detalii devin alte elemente definitorii ale perioadei baroc. Un important punct de vedere critic al barocului literar se referã la preferentierea acordatã, în lucrãri foarte diferite, formei exterioare în detrimentul continutului. Exemple de scriitori considerati reprezentativi ai barocului în literaturã: Paul Fleming, John Milton etc.

 

Clasicismul este individualizat prin caracteristici precum: ratiunea dominã sentimentele, caracterul moralizator acordând importantã unor specii literare corespunzãtoare (fabula, satira, comedia, tragedia), personajele sunt caractere: caracterul avarului, unitate de timp, loc si actiune (un singur cadru, timp scurt, maxim 24h, un singur plan), exces de pudoare, rafinament, personaje oneste, morale. Alte trãsãturi: simetria si echilibrul compozitiei, concizia si rigoarea unor exprimãri care capãtã uneori caracter de sentintã... Curentul se defineste ca o miscare artisticã si literarã care promoveazã ideile de echilibru si armonie a fiintei umane, constituite în modele durabile si care se pot regãsi în timp. Reprezentanti: Boileau, La Fontaine, Jean Racine, La Bruyere, Pierre Corneille, Anton Krâlov, Antioh Cantemir, Ion Creangã, Vladimir Streinu, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, George Cãlinescu.


Iluminismul este o miscare ideologicã si culturalã, antifeudalã, desfãsuratã în perioada pregãtirii si înfãptuirii revolutiilor din sec. XVII-XIX în tãrile Europei, ale Americii de Nord si ale Americii de Sud si având drept scop crearea unei societãti „rationale”, prin rãspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replicã la adresa barocului, care încearcã sã înlãture dogmele religioase si sã infiltreze luminarea maselor pe baza experientei proprii. Caracteristici generale: pretinde eliberarea fiintei umane de sub tutela sa autoindusã. Immanuel Kant, Isaac Newton, rationalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de Spinoza si empirismul lui Francis Bacon si John Locke – au promovat credinta în legile naturale si în ordinea universalã, precum si încrederea în ratiunea fiintei umane si în abilitãtile inovatoare ale acesteia care au reusit sã influenteze întreaga societate a secolului al XVIII-lea. Caracteristici literare: Curent ideologic si cultural: promovarea rationalismului, caracter laic, antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului si dogmelor, rãspândirea culturii în popor, literatura preocupatã de problemele sociale si morale. Teme si motive: «monarhul luminat», «contractul social», emanciparea poporului prin culturã; Genuri si specii: liric, epic (povestire, nuvelã, roman), dramatic (tragedie, comedie). Opere reprezentative: Pierre Beaumarchais - Bãrbierul din Sevilia (1775); Daniel Defoe - Robinson Crusoe (1719); Henry Fielding - Tom Jones (1749); Carlo Goldoni – Gondolierul (1753); Louis de Montesquieu – Scrisori Persane (1721); Jean-Jacques Rousseau – Noua Eloizã (1761); Jonathan Swift - Cãlãtoriile lui Gulliver (1726); François Voltaire - Candid (1759). Iluminismul românesc: Scoala Ardeleanã. Figuri importante ale Iluminismului: În Anglia: David Hume, John Locke, Isaac Newton, Daniel Defoe, Jonathan Swift. În Germania: Immanuel Kant, Friedrich von Schiller, Gotthold Ephraim Lessing. În Franta: Denis Diderot, D'Alembert, Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire. În Italia: Cesare Beccaria. În România: Ion Budai Deleanu, Ienachitã Vãcãrescu, Anton Pann, Samuil Micu, Gheorghe Sincai. În SUA: Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Thomas Paine.


Realismul este un curent literar care se manifestã în secolul XIX si are drept centru de iradiere Franta. Romanele realiste au urmãtoarele caracteristici: 1. Teme: parvenitismul, avaritia, imoralitatea etc. 2. Motive: parvenitul, avarul. 3. Compozitie: obiectivã, narator omniscient si omniprezent. 4. Subiecte: inspirate din realitate. 5. Actiune: pe mai multe planuri. 6. Conflicte: sociale, psihologice, politice etc. 7. Personaje: întruchipeazã mai multe categorii sociale, complex caracterizate, reprezintã tipuri umane. 8. Structura închisã. 9. Se utilizeazã tehnica detaliului. 10. Se accentueazã relatia dintre mediu si personaj. Reprezentanti români ai Realismului: Costache Negruzzi, Nicolae Filimon, Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu.


Naturalismul este o ramurã a realismului, o miscare literarã proeminentã la sfârsitul secolului XIX în Franta si în restul Europei. Scriitorii naturalisti au fost influentati de cãtre teoria evolutionistã a lui Charles Darwin. Acestia credeau cã ereditatea unei persoane si mediul decid caracterul acesteia. În timp ce realismul încearcã doar sã descrie subiectii asa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizeazã principiile estetice ale realismului în directia reprezentãrii aspectelor dure, brutale ale realitãtii. Ambele sunt opuse Romantismului, în care subiectii au o simbolisticã profundã, sunt idealistici si cu puteri supranaturale. Naturalismul considerã cã mediul socio-cultural exercitã o influentã absolut covârsitoare în aparitia si dezvoltarea personalitãtii umane. De asemenea studiau elemente umane tarate, alcoolici, criminali, sau persoane alterate genetic de un mediu social viciat. Principalul sustinãtor al naturalismului a fost Émile Zola, care a scris un tratat despre subiect ("Le roman experimental") si a folosit stilul în multele sale romane. Alti autori francezi influentati de Zola sunt Guy de Maupassant, Joris Karl Huysmans si fratii Goncourt. Elementele naturaliste se gãsesc în literatura românã în unele nuvele ale lui Caragiale si Delavrancea sau în proza lui Liviu Rebreanu. Adesea termenul naturalism este folosit de cãtre criticii literari cu un sens mai general, care îl apropie de cel al termenului realism, subliniind conformitatea cu natura, fidelitatea fatã de realitate a reprezentãrii artistice.


Impresionismul este o miscare artisticã, manifestatã la început în picturã, mai târziu si în muzicã, mai ales în Franta, si care marcheazã desprinderea artei moderne de academismul traditional. Pictura impresionistã s-a dezvoltat în perioada cuprinsã între 1867 si 1886, caracterizatã prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenã sau de un obiect, asupra mobilitãtii fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil si conceptual al lucrurilor, preferând pictura în aer liber si folosind o cromaticã purã si tuseuri fine de penel pentru a simula lumina realã. Impresionismul în literaturã: a apãrut în literatura germanã ca reactie împotriva naturalismului, considerat exagerat si neartistic. Formele preferate sunt poezia liricã, proza scurtã, piese dramatice într-un act, toate slujind modului de exprimare subiectiv. Reprezentantii: Arthur Schnitzler, Hugo von Hofmannsthal, Rainer Maria Rilke. În Franta corespondentul impresionismului în literaturã este de fapt simbolismul.


Parnasianismul (din Parnas, „miticul munte al muzelor / poetilor“ în sudul Pelasgo-Daco-Thraciei, azi apartinând Greciei + sufixarea dublã cu -ian- si apoi cu -ism) este denumirea unui curent literar de la sfârsitul secolului XIX. Parnasianismul a apãrut ca o reactie (neo-clasicã) la romantism, cultivã expresia impersonalã, descriptivã, ornamentalã si cizelatã, raportatã la peisaje exotice, dar si la obiecte de artã, cãrora le consacrã poezii de virtuozitate formalã (sonet, rondel, rondo s.a.). Parnasianismul promova: impersonalismul; natura obiectivatã - în viziuni întemeiate pe receptarea strict senzorialã a lucrurilor; cultivarea formelor fixe de poezie (sonetul, rondelul, glosa, gazelul etc.) si a tiparelor prozodice alambicate; elogiul civilizatiilor (arhetipale si interferentiale), al mitologiilor, religiilor, geografia liricã devenind planetarã; surprinderea spatiilor exotice sau luxuriante, de la cele polare la cele ecuatoriale, si lauda obiectelor sau lucrurilor din sfere înalte (nestematele, metalele rare, podoabele de interior etc.). Parnasienii erau o grupare de poeti din Franta secolului XIX ce si-a tras denumirea de la revista în care publicau, Parnasul contemporan, la rândul ei aceasta purtând numele muntelui Parnas, casa Muzelor în mitologia greacã. Publicatã între anii 1866 si 1876, a inclus poezii scrise de Charles Leconte de Lisle, Théodore de Banville , Sully Prudhomme, Paul Verlaine, François Coppée si José María de Heredia. În literatura românã, încã din 1880 si pânãîn perioada interbelicã, alãturi de simbolism, parnasianismul a reprezentat o notabilã directie modernistã a poeziei noi / decadente, directie promovatã - în „simbioza parnasianism-simbolism“ - îndeosebi de revistele «Literatorul» (Bucuresti), «Vieata nouã» (Bucuresti), «Versuri si prozã» (Iasi) etc. Primele semne ale parnasianismului si-au fãcut aparitia în literatura românã, între 1866 si 1869, în «Pasteluri» de Vasile Alecsandri, aproape sincron cu cele din Franta, unde curentul si-a avut „prima scoalã“ între 1866 si 1880, cãci bardul de la Mircesti era la curent cu orice noutate / miscare literarã francezã; dar prima veritabilã „scoalã“ parnasiano-simbolistã din literatura românã se datoreazã lui Alexandru Macedonski, cenaclului si revistei sale, Literatorul, pe care le-a condus si în primele douã decenii ale secolului al XX-lea. Alti parnasieni români sunt Ion Pillat, Ion Barbu („ciclul poemelor publicate în Sburãtorul“), ori de cei antologati de Nicolae Davidescu, în 1943, în volumul Din poezia noastrã parnasianã: Mircea Demetriad, Gabriel Donna, Alexandru Obedenaru, Gheorghe Orleanu, Alexandru Petroff si Iuliu Cezar Sãvescu; important este si aportul parnasienilor români de la cumpãna secolului al XX-lea si dintre anii 1950 si 2000: Eugeniu Sperantia (1888-1972; avem în vedere volumul Poezii, apãrut în 1966), D. Rariste («Maria Magdalena», 1937; «Valuri împietrite», 1941), Ion Acsan («Primãvara cosmicã», 1962), Al. Andritoiu («Constelatia lirei», 1963; «Simetrii», 1970; «Euritmii», 1972), Mircea Ciobanu («Imnuri pentru nesomnul cuvintelor», 1966), Eugen Dorcescu («Pax magna», 1972; «Desen în galben», 1978; «Arhitectura visului», 1982; «Culegãtorul de alge», 1985; «Epistole», 1990; «Cronica», 1993; «Exodul», 2001; "Omul de cenusa",antologie de autor, 2002; "Elegii", 2003; "Biblice", 2003; "Moartea tatãlui", 2005; "În Piata Centralã", 2007; "Omul din oglindã", antologie de autor, 2008; "Abyssus abyssum invocat", 2009; "drumul spre tenerife", 2009), Ilarie Hinoveanu («Cocorul din unghi», 1967) s. a. Estetica parnasianismului: În primul rând, parnasianismul a însemnat obiectivitate fatã de nebulozitãtile lirice ale romantismului, obiectivitate sustinutã si solicitatã de formele prozodice fixe cultivate, punând inspiratia si fluctuatiile ei în tipare, întru „cristalizare“, spre a intra apoi „în circuit“ ca „produs nobil (în-nobilator)“ care sã parã „de provenientã exterioarã“, „din afara eu-lui“. Frumosul preferat de parnasieni era cel din picturile si sculpturile antichitãtii, din miturile si istoriile civilizatiilor arhe-tipale din toate ariile planetei, îndeosebi (dupã cum aratã si numele miscãrii, de la pelasgo-thracul „munte al muzelor“, Parnas) din Hellada. În spiritul parnasienilor, antichitatea capãtã culori vii, picturalul, vizualul dominând totul: nimfe cu sâni albi, coborând din tinuturi marmoreene, cu corpuri mlãdioase, îmbietoare, de culoarea petalelor de trandafir, împrãstiind parfumuri, mai ales de liliac, levãnticã, roze, cu îmbrãtisãri gratioase, într-o muzicã misterioasã a lirelor, cu aparitia bacantelor într-un „triplu delir“ etc. Parnasienii abordeazã problema îmbogãtirii rimelor „marii armonii“, (re)descoperã forme fixe prozodice din cele mai alambicate si le pun în circuit: hexametrul, versul safic, dactilul, anapestul, amfibrahul, coriambul, spondeul, amfimacrul, peonii etc.; pretuiesc si cultivã foarte mult poezia cu formã fixã: sonetul (pe primul loc), rondelul, glosa, gazelul, epitalamul, rubaiatul, pantumul, haiku-ul, micropoemul-tanka etc.; preiau de la romantici ceea ce le convine, fiind preocupati de exotism (cadre si atmosferã), de feeric, de peisajele luxuriante, ori de cele ecuatoriale, polare, extrem-orientale, de japonezerii sau chinezerii etc., dar cu proiectare în impersonal, „în zone statice“, „sub o cupolã de gheatã“, „ca într-o vitrinã“. Prin parnasieni, geografia liricã se extinde la întregul cosmos. Când li s-a reprosat insensibilitatea, parnasienii au protestat; au argumentat cã imaginile de seninãtate, frazele echilibrate pot sã exprime marile dureri sau idei; au fost de acord cã „forma“ poate fi „impasibilã“, sculpturalã, dar foarte purã în liniile sale. Detestarea „incoerentei ideii“, a „incorectitudinii limbajului“ rãmâne punctul invulnerabil al parnasienilor (de fapt, „armãtura“ e din 1872, datã de Micul tratat de poezie francezã (Petit traité de poésie française) de Théodore de Banville, adevãratul „manual“ al noului curent).


Simbolismul a fost o miscare artisticã si literarã de la finele secolului XIX, care se opunea naturalismului si parnasianismului, potrivit cãreia valoarea fiecãrui obiect si fenomen din lumea înconjurãtoare poate fi exprimat si descifrat cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent. Adesea se considera cã poeti ca Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud si Paul Verlaine fac parte din acest curent, dar Stephane Mallarmé e cel care îl încarneazã cel mai bine în poezie. Definit în sens strict, simbolismul reprezintã un cerc literar restrâns din care fãceau parte poeti cum ar fi Stuart Merrill, Albert Samain si Jean Moréas. Ultimul a publicat manifestul miscãrii în 1886, în ziarul Le Figaro. Manifestul simbolist: În acel articol, Jean Moréas vorbeste despre o artã care va fi inamicã declamatiei, a didacticismului sau a falsei sensibilitãti si proclamã cã poezia trebuie sã sugereze, nu sã descrie. La acestea adaugã folosirea cuvintelor rare, a metaforelor rafinate si pretioase si a versurilor impare ce ar permite reînnoirea limbajului poetic. Desi simbolismul francez a durat foarte putin, el a fertilizat poezia modernã, negând gândirea stiintificã, rationalistã. Pe drumul deschis de simbolism au pãsit ulterior Arthur Rimbaud cu experieta clarviziunii, s-au nãscut tema lui Charles Baudelaire a corespondentelor si una din temele poeziei lui Stephane Mallarmé în care lumea întreagã e doar o imensã carte. Dintre temele simboliste pot fi citate: impalpabilul, angoasele identitare ale Eului, imaginea femeii, decadenta, arta pentru artã. Manifestul simbolist a fost ulterior pus în versuri de Arthur Rimbaud în poemul Les Voyelles („Vocalele”), un exemplu perfect de sinestezie literarã si Charles Baudelaire în poemul Correspondances („Corespondente”), în care natura este definitã drept un "templu de simboluri". Trãsãturi: În opozitie cu retorismul romantismului, simbolismul preferã un ton mai intim si confesiv, iar spre deosebire de rãceala si formalismul parnasianismului, se îndreaptã spre emotia si muzica interioarã a ideii.


Semãnãtorismul (sau Sãmãnãtorismul) este un curent ideologic si literar constituit la începutul secolului XX în jurul revistei „Sãmãnãtorul” (1901-1910). Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. Pozitia criticã era întregitã de pretuirea traditiilor istorice si folclorice, a valorilor nationale, a luptei de eliberare nationalã etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahutã drept un apogeu al semãnãtorismului. La 2 decembrie 1901 apare la Bucuresti primul numãr al revistei „Sãmãnãtorul”, sub directia lui George Cosbuc si a lui Alexandru Vlahutã. Termenul semãnãtorism provine de la revista „Sãmãnãtorul”, pe paginile cãreia apãreau poeziile sãmãnãtoristilor: poezia lui Alexandru Vlahutã Semãnãtorul, poezia lui George Cosbuc cu acelasi titlu, apãrutã la 2 decembrie 1901. Termenul de semãnãtorism este un cuvânt derivat care provine de la „a semãna” - ceea ce dã de înteles cã reprezentantii de vazã ai acestui curent „seamãnã” conceptiile lor în mediul sãtesc. Semãnãtorismul a fost o expresie motivatã de o necesitate istoricã, într-o perioadã de lâncedã asteptare literarã. Etape: 1901–1902: revista este condusã de George Cosbuc si Alexandru Vlahutã. În primul numãr apare articolul Primele vorbe, scris probabil de Alexandru Vlahutã, în care se deplânge deprecierea valorilor românesti, scriitorii fiind chemati sã fãureascã opere noi în traditiile vechi ale scrisului nostru; 1903–1905: revista este condusã de un comitet, cãci directorii se retrag. Publicã Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Stefan Octavian Iosif; 1905–1906: la conducerea revistei vine Nicolae Iorga, care pledeazã pentru fondul national, rãspândirea culturii în toate nivelurile societãtii, respingând totodatã modernismul si influenta poeziei franceze; 1907–1910: dupã retragerea lui Nicolae Iorga, la conducerea revistei se perindã mai multe comitete si mai multi directori, pânã în 1910 când, dezavuatã de public si combãtutã de alte grupãri, cu toate eforturile nu mai poate supravietui. Trãsãturi: Ideologia grupãrii contine un amestec de puncte de vedere ale „Daciei literare”, propozitii-cheie din gândirea social-politicã eminescianã, teza formelor fãrã fond, toate raportate la climatul socio-cultural al perioadei si vehiculate în numele a douã deziderate fundamentale: ridicarea ruralilor prin culturã si Unirea. Principalele trãsãturi distinctive ale grupãrii sunt: paseismul (fr. passer - à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici si spre istorie, rezistentã la transformãri, atât pe plan literar cât si în artã (încremenirea în formele consacrate, oroarea fatã de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din romantism, de la care îsi însusesc antiteza cu prezentul; idilismul (preferinta pentru înfãtisarea pitoreascã a satului, falsa înfrumusetare a vietii): au un adevãrat cult pentru satul patriarhal, cãci nimic nu egaleazã pentru ei virtutile tãrãnimii. În prozã apar intrigi romantioase, naive; aici se manifestã atitudinea anti-orãseneascã si opozitia: boier de neam-arendas venetic ca o trãsãturã a tragediei, disparitiei; sentimentul dezrãdãcinãrii, care i-ar coplesi pe cei care se aventureazã la oras, uitându-si originile; dezrãdãcinarea este consideratã o cauzã a inadaptãrii si a înfrângerii; predilectia pentru scenele tari, de violentã, pentru personajele dominate de instincte, de o impulsivitate nebunã, frizând bestialitatea, care par mai degrabã purtãtoarele unor tare biologice;
„lupta pentru limba româneascã” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbã înteleasã de toate clasele, „ca sã nu mai fim strãini la noi acasã”. Problema utilizãrii limbii române devine un aspect al actiunii de „rãscolire” sufleteascã (expresie împrumutatã de Iorga de la Eminescu). Reprezentanti: Alexandru Vlahutã, George Cosbuc, Duiliu Zamfirescu, Stefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fazã si Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.


Modernismul este o miscare culturalã, artisticã si ideaticã care include artele vizuale, arhitectura, muzica si literatura progresivã care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 - 1914, când artistii s-au revoltat împotriva traditiilor academice si istorice impuse si considerate standard ale secolelor anterioare, începând cu cele ale secolului al XIV-lea si culminând cu rigiditatea si "osificarea" academismului secolului al 19-lea. Unii istorici ai artei împart secolul al XX-lea în perioada modernã si cea postmodernã, pe când altii le vãd ca douã perioade ale aceleiasi ere artistice. Telurile modernismului: Modernistii au crezut cã prin refuzarea traditiei ar fi putut descoperi noi si radicale feluri de a crea "un altfel de artã". Miscãri artistice din cadrul modernismului: Bauhaus, Brücke, Die, Constructivism (artã), Cubism, Dadaism, Expresionism, Expresionism abstract, Fauvism, Functionalism, Futurism, Orfism, Productivism, Stoeanism, Suprarealism, Suprematism, Stijl, De.

Postmodernismul are ca trãsãturi: a) intertextualitate (preia ideile unor poeti anterior, o abandonare a conceptului de originalitate), considerã cã orice text contine o infinitate de alte texte b) deliricizarea, metafora e mai rar folositã c) substanta poemului e realitatea cotidianã d) confuzia deliberatã a temelor mari cu cele umile e) limbajul (tinde spre oralitate, registrul colocvial, deschisã cãtre limbajul strãzii) e) tehnici literare folosite: colajul, parodia, ironia, ludicul, autoreferentialitate (se referã la el însusi), livrescul (trimite mereu cãtre alte scrieri - intertextualitate) f) structura liberã.
Exemple de postmodernisti: poezie (Mircea Cãrtãrescu, Alexandru Musinã, Florin Iaru), prozã (Mircea Cãrtãrescu, Ioan Grosan, Mircea Nedelciu), dramaturgie (Matei Visniec).

 
Cenaclul Literar Online
«Noduri şi Semne»
Editura InfoRapArt
EXPOZIŢIE DE CARTE
Petre RAU, Intrziata vestire, poeme, Galati, 2002
ANTOLOGIE LITERARĂ
Arhiva de ANTOLOGII
FESTIVALUL ASPRA 2014
Biblioteca CENACLULUI
Cărţi publicate de membri
ACTIVITATE LITERARĂ
Arhivă IMAGINI
ATELIER LITERAR
Dicţionar de tehnici
Figuri de stil
Starea poeziei
Literatura fantastică
Curente literare
Reguli de ortografie
Ghid de exprimare
Contact
Istoria cenaclului
Membrii cenaclului
PUBLICÃ ŞI TU!
ONOMANTIA
MĂREŢIA OMULUI
MenStrict
Cel mai util cadou pentru iubita ta!
[ Free download]
Revista literara BOEMA
Editura InfoRapArt

OPINII
Opiniile sau punctele de vedere întâlnite aici aparţin celor care le-au exprimat.
POEZIE      PROZĂ      ESEU      TEATRU      UMOR      DIVERSE      BIBLIOTECĂ
Contact: webmaster@inforapart.ro              Copyright © 2002 - ANA & DAN